Patericul Online

Slava lui Dumnezeu pentru toate!

Archive for the ‘Despre bucurie’ Category

Părintele Gheorghe pustnicul

leave a comment »

Părintele Gheorghe s-a născut în Sikia din Sithonia(denumirea celei de a doua peninsule care se invecineaza cu Sfantul Munte) în jurul anului 1922. Numele lui de mirean era Ioan. Gheorghe a fost numit când a luat schima îngerească şi a renăscut duhovniceşte în peninsula vecină a Athonului, Grădina Maicii Domnului.

Părintele trăia ca un adevărat vultur ceresc în Sfântul Munte, sub cupola cerească a lui Dumnezeu, pentru că nu avea colibă, precum aveau ceilalţi părinţi.

Aşadar, izbăvit fiind de deşertăciune, încununat cu virtutea neagoniselii şi robit de dragostea lui Dumnezeu, umbla prin Sfântul Munte ca un „hoinar” bun al lui Hristos.

Toată averea lui erau hainele rupte pe care le purta şi vara şi iarna. Din pricina şederii în picioare la rugăciune şi a călătoriilor ce le făcea prin munţi şi văi, ca să rămână necunoscut de oameni, în loc de ciorapi purta nişte fâşii late, înfăşurate pe picioare ca să nu-i coboare puţinul sânge pe care îl avea.

În timp ce sufletul lui se unea tot mai mult cu Dumnezeu, hainele lui se zdrentuiau, dar nu păreau urâte, ci semănau cu nişte aripi, pentru că Bătrânul avea harul lui Dumnezeu.

Când îl vedea cineva de departe pe Părintele Gheorghe în mijlocul rugilor, mâncând mure, avea impresia că este un vultur mare.

Vara o petrecea hrănindu-se cu mure sau cu smochine uscate, însă iarna, când nu exista aproape nimic de mâncat, era greu, deoarece comora (fructe roşii şi aspre la gust) şi castanele se terminau prin noiembrie, rămânând după aceea doar ghinda şi vreo buruiană.

Mâncare mânca numai la hramurile mănăstirilor din partea de nord-est a Sfântului Munte, unde se arăta uneori.

De obicei mergea cu o zi înainte de ajunul praznicului şi ajuta la bucătărie şi, în general, la curăţenia mănăstirii. Fireşte, îi dădeau porunci cu multă uşurinţă, pentru că-l credeau întârziat la minte, dar când cineva îl cunoştea de aproape, se vedea pe sine întârziat, iar pe Părintete Gheorghe luminat de Dumnezeu.

Totdeauna era gata să facă voile tuturor. Uneori îl chema unul: „Gheorghe, vino aici!”, alteori altul: „Gheorghe, vino-ncoace!”, iar acela zicea: „Să fie binecuvântat!” şi alerga îndată unde era chemat.

Iar aceasta se întâmpla în tot timpul acelei zile. Nimeni nu-i spunea „Părinte Gheorghe”, ci „Gheorghe”.

Cu toate că se istovea din pricina muncii, nu mergea la arhondaric ca să se odihnească noaptea, ci se întindea puţin în pridvorul bisericii, pe marmură cu mâinile încrucişate pe piept ca un mort.

Acesta era tipicul lui fie că era iarnă sau vară şi totdeauna era îmbrăcat cu aceleaşi haine.

Pentru Părintele Gheorghe toate anotimpurile erau la fel, pentru că trăia în condiţii paradisiace şi dragostea lui Dumnezeu uneori îl încălzea, alteori îl răcorea.

Apoi îl vedeai ridicându-se dintr-odată, ca la alarmă, şi rugându-se în picioare, nemişcat, ore întregi, ca o statuie.

Când l-am întâlnit pentru prima dată în obşte, ca începător, deoarece judecam după criterii lumeşti, l-am crezut nebun, aşa cum îl credeau toţi mirenii şi unii părinţi.

Odată am spus şi eu că este nebun, dar când m-a auzit părintele Gherman, cel mai bătrân şi mai virtuos din mănăstire, mi-a făcut o observaţie aspră şi mi-a spus:
– Acesta este sfânt, dar o face pe nebunul pentru Hristos.

Din clipa aceea l-am avut la mare evlavie. Urmărindu-l, m-am încredinţat singur că ajunsese într-adevăr la sfinţenie.

La mănăstirile unde mergea, după ce se împărtăşea, rămânea până în după-amiaza praznicului ca să ajute, după care pleca fără să ia nimic.

De aceea nu avea nici traistă, nici buzunare, ci trăia ca o pasăre în Grădina Maicii Domnului. O astfel de jertfelnicie n-am mai văzut niciodată la vreun alt părinte.

Părintele Gheorghe se încredinţase cu desăvârşire în mâinile lui Dumnezeu, de aceea şi simţea marea siguranţă ce i-o dădea Hristos, precum şi o bucurie îmbelşugată, pe care n-o putea ascunde.

Inima lui întraripată de dragostea dumnezeiască îl făcea să umble prin munţi, adică „îşi luase câmpii”, dar în înţelesul cel bun. Întotdeauna era vesel.

De multe ori spunea şi unele lucruri pe care cei ce nu le înţelegeau le considerau fără înţeles, dar ele îşi aveau sensul lor. Câteodată când vedea oameni care puteau bănui lucrarea lui, zicea:
– Mâncare – viată; post – moarte; mâncare – viată, post – moarte…

Fireşte, cel ce auzea acestea îşi făcea părerea că este lacom. Aceeaşi impresie o dădea şi oamenilor cu care se întâmpla să mănânce, pentru că intenţionat mânca într-un chip lacom. Iar dacă erau ouă la masă, se mânjea cu ouă şi, fiindcă nu se spăla niciodată, dădea impresia că mănâncă numai ouă.

Dacă cineva îl întreba despre probleme duhovniceşti răspundea foarte clar şi când vedea că îl admiră, începea să spună câteva cuvinte încurcate şi tulbura apele.

Accentua mult pe smerenie şi ascultare. Deşi cugetul său era supus voii lui Dumnezeu şi voilor celorlalţi, totuşi simţea nevoia sfintei ascultări. De aceea s-a dat sub ascultarea unui stareţ, care era bolnav de meningită, cu scopul de a-l sluji şi de a-şi tăia voia mai bine, prin apucăturile stareţului său.

În perioada aceea, cât a stat ca ascultător la acel stareţ bolnav, l-am văzut pentru prima dată pe Părintele Gheorghe purtând traistă, însă în cele din urmă stareţul l-a alungat.

Totuşi a luat putină plată pentru ascultare şi a purces din nou prin munţi.
Odată cu trecerea anilor Părintele Gheorghe sporea duhovniceşte tot mai mult Şi fiindcă unii începuseră să-şi dea seama de sfinţenia lui, de aceea şi el făcea neorânduieli din ce în ce mai mari.

Odată Părintele Gheorghe a văzut un jandarm înfuriindu-se şi i-a dat vreo două-trei. Lucrul acesta a ajuns să creeze impresia că este nebun şi l-au dus la spitalul de nebuni.

Medicii l-au consultat bine, dar nu i-au găsit nimic şi l-au eliberat pe loc. Faptul acesta, însă, a fost de ajuns să-l ajute pe părintele Gheorghe să ia „diploma” de nebun şi astfel în continuare se mişca cu mai multă libertate.

Prin comportamentul său, acest om al lui Dumnezeu îşi bătea joc de deşertăciunea lumii. Acum nu se ştie unde se află. Am încercat să aflu, dar n-am reuşit.

A plecat la cer? Trăieşte încă? I s-au pierdut urmele.
Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Reclame

Written by uncrestinortodox

iulie 10, 2006 at 9:41 am

Ieromonahul Sava de la Esfigmenu

leave a comment »

Unul din cei mai iubiţi prieteni ai părintelui Tihon a fost şi evlaviosul Părinte Sava, care avea rugăciunea neîncetată şi ajunsese la o mare înălţime duhovnicească.

Părintele Sava a venit de mic copil (de la paisprezece ani) în Grădina Maicii Domnului, lăsându-şi părinţii şi patria sa, Filipiada şi s-a închis aici, nu ca să se joace, ci ca să se lupte.

Şi într-adevăr, s-a nevoit cu bărbăţie, a devenit atlet al lui Hristos şi s-a încununat.

Pricina plecării lui din lume a fost, precum mi-a spus, viata Sfântului Ioan Colibaşul, care a aprins în inima sa flacăra cea dulce a dragostei lui Hristos şi aşa a venit în Sfântul Munte la Sfânta Mănăstire Esfigmenu.

Aici s-a nevoit cu multă mărime de suflet până la bătrâneţile sale, fără să se socotească pe sine. De aceea se şi gândea mereu la ceilalţi şi încerca să odihnească pe fiecare.

După o asceză aspră de mulţi ani era firesc să sufere şi unele vătămări trupeşti, adică să aibă probleme de sănătate.

Atletul lui Hristos, însă, răbda cu bucurie durerile, aducându-şi aminte de sfinţii mucenici şi slavoslovea pe Dumnezeu.

Când îl întrebam: „Cum o duci cu sănătatea?”, acela îmi răspundea: „Slavă lui Dumnezeu, foarte bine! Suferinţa mea este nimic pe lângă cea a sfinţilor mucenici, iar nevointa mea nici nu se poate compara cu cea a Cuvioşilor Părinţi”.

Acestea le spunea deşi niciodată nu-şi neglijase îndatoririle sale duhovniceşti, nici chiar la bătrâneţe, când îl părăsiseră puterile trupeşti şi când durerile i se măriseră.

Părintele Sava era totdeauna bucuros în dureri şi mereu spunea: „Slavă Ţie, Dumnezeule!”.

Părinţi mănăstirii, din dragoste, l-au dus la Atena pentru consultaţii, iar el, ca un bun ascultător ce era, s-a supus, însă Părintele Sava cel iubitor de linişte a fost chinuit mai mult de zgomotul lumesc decât de durerile bolii sale şi de aceea i-a rugat pe părinţi să-l aducă la metania sa, în Grădina Maicii Domnului.

Părinţii au fost de acord, dar l-au dus provizoriu în Mănăstirea Hrisovalantu, ca să-şi revină puţin şi abia după aceea să plece spre Sfântul Munte.

Intr-o noapte însă, toată mănăstirea a fost inundată de o mireasmă nespusă.

Stareţa nu ştia de unde provine, însă după puţin timp au depistat că mireasma ieşea din chilia unde stătea Părintele Sava.

Când au deschis uşa, s-a umplut totul de bună mireasmă şi au văzut că Părintele Sava adormise în Domnul, numai atunci au înţeles că mireasma aceea ieşea din sufletul înmiresmat al Părintelui Sava.

După aceea au venit şi părinţii şi l-au dus la metania sa.

Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Written by uncrestinortodox

iulie 10, 2006 at 9:05 am