Patericul Online

Slava lui Dumnezeu pentru toate!

Archive for the ‘Despre dragoste’ Category

Culegere de îndrumări

leave a comment »

 scrise de către Avva Isaia, pentru prea cinstita Teodora

Ţi-am primit scrisoarea de Dumnezeu iubitoare şi, o dată cu ea, am primit şi sufletul tău de Dumnezeu iubitor. În ea ne întrebi pe noi, cei lipsiţi de fapte bune şi nevrednici chiar de numele de monah, despre închinăciuni, cântare de psalmi, despre cinul vieţii monahale şi despre rânduiala privitoare la mâncare. Aşa cum totdeauna te-am ascultat, îţi dau scurt răspuns şi la această rugăminte. Îmi e teamă de cuvântul Domnului care zice: cel ce învaţă şi nu face, ca un făţarnic, se va numi mai mic printre cei ce se nevoiesc a intra în Împărăţia Cerurilor. Întrucât însă, ascultarea nu este fără răsplată, iar credinţa si dragostea Lui de noi este mare, de aceea, nădăjduiesc spre toate acestea şi spre cinstitele tale rugăciuni şi îţi scriu, ca şi cum aş fi povăţuit de ele, după cum mi-ai poruncit.

Părinţii înţelepţiţi de Dumnezeu spun că sufletul nostru are trei părţi: mintea, pe care ei o numesc şi putere cuvântătoare, puterea aţâţătoare şi puterea poftitoare. În aceste puteri, virtuţile se află în chip firesc si lăuntric, iar viciile petrec din afară, prin pierderea faptelor bune. Virtuţile minţii sunt dreapta credinţă, cunoştinţa, înţelegerea bună, smerenia, neîncetata aducere aminte ele Dumnezeu în inimă, pomenirea morţii, gândurile curate, depărtare de lucrurile lumii — depărtare de viaţă şi de deşertăciunile ei, cum sunt: agonisirea, felurite mâncări şi băuturi, legăturile nefolositoare cu oamenii şi celelalte asemenea, cu care se spurcă sufletul celui ce se linişteşte.

Tocmai de aceea Sfinţii Părinţi, după cum ei singuri au trăit prin pustietăţi şi munţi, tot astfel au rânduit şi femeilor să se liniştească, îndepărtându-se de legăturile şi de orice fel de relaţii cu bărbaţii, pentru ca în felul acesta să se întărească mai bine în fapte bune, în răbdare, prin desăvârşită linişte şi deplină retragere din cele din afară, să-şi desprindă năravurile şi simţămintele, să-şi păzească mintea şi gândurile curate şi să dobândească pe Dumnezeu cu faptele săvârşite în linişte. Faptele liniştii sunt: postul, privegherea, culcarea pe jos, citirea, metaniile în fiecare ceas.

Trebuie să facem de fiecare dată cel puţin 100 de metanii; apoi să sărutăm cinstita icoană a prea dulcelui lisus Hristos şi Dumnezeului nostru, să citim ceva. Cel mai important lucru însă — Doamna şi sora mea — este să stârpeşti răutatea din inimă, prin moartea faţă de lume, prin orice gând de înfrânare, printr-o răbdătoare petrecere în viaţă liniştită, printr-o adevărată smerenie, prin rugăciuni de zi şi de noapte, şi prin dragoste pentru Dumnezeu. Cu aceste fapte sufleteşti şi trupeşti, răul se dezrădăcinează, iar binele se vădeşte şi creşte. De altfel, să ştii, Doamnă, că nimeni nu poate face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu, aşa cum fără dorinţa şi osârdia noastră, nici noi nu putem izbândi ceva.

Cine a cunoscut dragostea lui Dumnezeu şi îşi aduce aminte de bunătăţile făgăduite şi ele binefacerile şi apărările din fiecare zi, cu care Dumnezeu ne izbăveşte din nevoi şi din ispite omeneşti şi de năvălirile demonice, acela nu va şedea în liniştea sa fără o inimă dureroasă. Dacă cei ce iubesc bunurile pământeşti întrebuinţează toate mijloacele, înfruntă orice suferinţă, îşi cheltuiesc puterile şi banii numai ca să nu se lipsească de lucrul dorit, atunci, cu atât mai mult cei ce au îndrăgit bunătăţile cereşti, trebuie să facă orice bine şi să sufere cu bucurie toate necazurile, numai să nu se lipsească de Împărăţia Cerurilor. Şi tu, buna mea soră, întărită de harul ceresc, ai lăsat lumea şi ai părăsit toate la o vârstă atât de fragedă, crezând în Hristos Dumnezeu Care spune: cel ce nu se va lepăda de toată avuţia sa, nu poate să fie ucenicul Meu şi cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă sau pe fraţii săi mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; de asemenea: cel ce a lăsat case şi vii pentru Mine, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică; şi încă: veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni.

Auzind aceste cuvinte, tu ai crezut — suflet binecuvântat — şi ai săvârşit după credinţa ta, dorind să petreci o viaţă liniştită, slăvită, cinstită şi înaltă. Cu înţelepciune ţi-ai ales această viaţă. De altfel, să ştii că cinstita casă a sfintei linişti e mare şi grea; de aceea are nevoie de temelii puternice şi solide; altminteri, dacă sub cinstita clădire de fapte bune se vor aşeza temelii slabe, ea se va nărui toată, iar căderea acestei bisericuţe va fi mare. Temeliile liniştii sunt: postul cu smerenia, tăcerea, citirea, îndepărtarea de vorbirea cu bărbaţii şi femeile, privegherea, rugăciunea, metaniile multe. Acestea sunt temeliile cinstitei linişti.

În primul rând, Doamna mea, să-ţi cunoşti scopul pentru care ţi-ai lăsat neamul tău şi ai ieşit din casa tatălui tău. Fără îndoială că tu ai ieşit ca să urăşti lumea şi tot ce este în lume, şi nu numai ca să urăşti cele lumeşti, ci ca să te şi nevoieşti împotriva gândurilor pătimaşe şi desfrânate, ca să nu-ţi spurci mintea unindu-te cu ele si să-ţi păzeşti inima curată si înfrântă, în care locuieşte Duhul Sfânt,prin mijlocirea rugăciunii neâncetate. Pentru aceasta, de vor năvăli asupra ta demonii cu pofte urâte, înarmează-te cu postul, cu privegherea, cu reaua pătimire, cu liniştea şi tăcerea, cu smerenia şi rugăciunea stăruitoare şi luptă-te împotriva ei ca o credincioasă roabă a adevăratului Dumnezeu, ca să poţi spune cu David: întru smerenia noastră Şi-a adus aminte Domnul de noi.

Să ştii, Doamna mea, că dacă Domnul nu va zidi casa, în zadar se vor trudi ziditorii; cu adevărat, buna mea soră, chiar şi cele ce ni se par bune din cele ce facem, dacă ne gândim bine, se vor dovedi a fi rele, vrednice de ocară şi de osândă. Căci cine poate să-şi ţie curăţia ca losif ? Să iubească pe Dumnezeu ca Avraam? Să postească precum Moisi, Ilie si Daniil ? Să moară în fiecare zi, ca Apostolul Pavel, ca mucenicii si cuvioasele femei, care pentru Hristos şi-au vărsat sângele, sau să-I placă Lui în linişte şi să pătimească rău, chiar până la moarte, pentru Împărăţia Cerurilor ?

Dacă mereu îţi vei aduce aminte în mintea ta de bărbaţii sfinţi, de prea cuvioasele femei si de virtuţile lor, atunci, desigur că vei găsi cu câtă desăvârşire au iubit sfinţii pe Dumnezeu şi te vei mustra pe tine, nu numai pentru că n-ai făcut nimic asemănător, dar nici nu te-ai gândit măcar la una ca aceasta. De asemenea, contemplând bunătatea lui Dumnezeu, după care El a binevoit să Se facă om pentru noi şi să moară, tu îţi vei socoti toate faptele tale ca pe o cârpă lepădată, ca pe un gunoi, ca pe un nimic. Astfel, Doamna mea, cugetând neîncetat la acestea, alungă mândria sufletească şi ele vei face ceva bun în liniştea ta cea bună, să socoteşti acel bun ca pe ceva ce nu preţuieşte nimic si nici să nu te gândeşti că faci o faptă bună; ci dispreţuieşte toată cinstea şi fala lumii, ca pe o cârpă netrebnică.

Ţine minte, suflet iubitor de Hristos, ca o roabă a lui Dumnezeu, tu ai datoria şi să-I lucrezi Lui, îndeplinind cu credincioşie orice poruncă pe care ne-a dat-o Bunul nostru Stăpân. De aceea, când vei împlini toate, atunci cugetă smerită în tine: am împlinit ca o roabă ceea ce ni s-a poruncit, şi socoteşte-te ca o făptură netrebnică. De asemenea, Doamna mea, orice ai face, fă pe ascuns, fă numai pentru Dumnezeu; mustră-te mereu şi spune gândului tău: ce gând tâmpit! De ce te înalţi ? Prima mustrare să-ţi fie că tu îţi faci voia şi că, ceea ce îţi dă tăria şi puterea într-o asemenea nevoinţă, este lauda omenească şi slava cea bună pe care o ai printre ei; iar surorile care se află în supunere, nu fac cele ce voiesc, ci ceea ce porunceşte stareţa, chiar dacă ele n-ar voi să facă cele poruncite. Mustrându-ţi gândul în acest punct, tu vei putea să scapi, măcar în parte, de cursa demonului mândriei. De altfel, atât în aceasta, cât şi în cealaltă, tu nu poţi să izbândeşti altfel decât atunci când vei petrece întotdeauna în linişte. Dacă uneori te vei linişti cu bucurie, iar alteori vei rătăci încolo si încoace, târâtă de demonul iubirii de lume, atunci deşartă va fi osteneala şi tot ce vei face va fi fără nici un rost. În asemenea caz, la ce bun să mai trăieşti?

Dacă însă te vei linişti întotdeauna, vei săvârşi fapte bune, te vei socoti mai rea decât toţi oamenii, te vei mustra ca pe una ce şezi fără rod în chilia ta si vei fugi ele legăturile cu bărbaţii, atunci fericită vei fi tu între femei si fericită va fi calea pe care ai umblat, despărţindu-te de trup.

Vezi, buna mea soră, să nu te osteneşti în zadar! În chilie să nu faci nici mai mult, nici mai puţin din pravila pe care ţi-am dat-o ţie; tot ceea ce este peste măsură, e de la demon. Mergi pe calea împărătească pe care ţi-am arătat-o. Când însă vei voi să faci ceva mai mult, să nu-l faci fără ştirea si sfatul meu. Prin urmare, şezând în chilia ta, să ai o lucrare duhovnicească, adică citirea, cântarea de psalmi, rugăciunea, metanii cât mai multe şi o mică lucrare de mână. Adu-ţi aminte de prea dulcele lisus, adu-ţi aminte de moarte, adu-ţi aminte de păcatele de mai înainte şi de căderile zilnice, cum sunt: neângrijirea de orice faptă bună adusă de cel viclean, alunecarea limbii, mişcările necuvântătoare ale mâniei şi poftei, rătăcirea minţii, gândurile rele.

Caută să simţi toate acestea în tine şi îndată ce vei găsi ceva asemănător, grăbeşte-te să-l îndrepţi şi, tăindu-l din rădăcini, aruncă-l departe de inima ta, pentru că altminteri, neghinele răutăţii vor înăbuşi grâul faptelor bune în sufletul tău şi te vei dovedi fără rod în ziua Judecăţii, asemenea celor cinci fecioare nebune, apoi pentru trezirea zdrobirii şi râvnei după Dumnezeu din nou să dai de lucru gândurilor bune cum sunt: aducerea aminte de veşnicele munci, de bărbăţia mucenicilor, de răbdarea si de minunata tărie a nevoitorilor şi nevoitoarelor femei, .şi de virtuţile tuturor sfinţilor. Sileşte-te spre rugăciunea duhovnicească în care eşti învăţată să te rogi neâncetat, zi şi noapte, adică: „Doamne, lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!”

Cugetă întotdeauna în inima ta despre pogorârea lui Dumnezeu la noi, despre prea sfintele Lui patimi, despre Cruce şi despre moarte, despre pogorârea în iad, despre tot ce a făcut El pentru noi şi ce a făgăduit celor ce rău pătimesc pentru El. Câte si ce fel de patimi n-a suferit pentru noi, oare, Bunul Dumnezeu ? Iar eu ?

Aşa să-ţi vorbeşti, buna mea soră: n-am împlinit nici una din poruncile lui Dumnezeu! El, după negrăita Sa bunătate şi nemăsurata Sa iubire de oameni, a izbăvit si mă izbăveşte în fiecare zi de înşelările demonice şi de năvălirile din partea oamenilor, iar eu, nenorocita şi mult păcătoasa, îl mânii în fiecare zi neîmplinind voia Lui şi îl amărăsc cu gândurile cele rele, iar diavolului, vrăjmaşul meu, care în fiecare ceas se luptă împotriva mea, îi fac pe plac, făcându-i voia.

Cugetând la toate acestea, în chilia ta, buna mea soră, vei vedea ce umilinţe şi ce plâns îţi vor veni, ce smerenie şi ce zdrobire de inimă vei dobândi!

Pe deasupra, cercetează ce fel de fapte bune faci, ce ai făcut până acum şi care din ele îţi mai lipsesc? Virtuţile liniştii sunt smerenia desăvârşită, ascultarea desăvârşită, castitatea, postul şi privegherea desăvârşită, mulţimea metaniilor, citirea, tăcerea, curăţenia, pacea care întrece toată mintea, aducerea aminte de Dumnezeu, aducerea aminte de moarte, dreptatea în toate faptele bune. O dată cu aceste lucrări de folos intră în sufletul monahului fericita smerenie; iar prin smerenie, Se sălăşluieşte Dumnezeu într-însul. Sălăşluiască-Se şi în mintea ta Dumnezeu, iar harul Său să coboare asupra ta, după făgăduinţa Sa.

Spune gândurilor rele: duceţi-vă de la mine toţi cei ce faceţi fărădelegea si faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie! Pune deasupra, gândurilor tale ca pe o strajă şi ca pe un cap, aducerea aminte ele Dumnezeu şi aducerea aminte de moarte, iar ca învăţător pe prea dulcele lisus Hristos şi Dumnezeul nostru, neintroducând nimic în chilia ta, nici din cele curate, nici din cele necurate.

Vorbeşte cu tine însăţi: cum am petrecut ziua de astăzi, sau noaptea, sau chiar fiecare ceas din zi şi din noapte? Dacă ai făcut ceva bun, vorbeşte cu smerenie şi cu mulţumire: Slavă îndelung-răbdării Tale, Doamne, slavă iubirii Tale ele oameni, Stăpâne, slavă bunătăţii Tale sfinte!

Cugetă la toate acestea în fericita-ţi linişte, înlăuntrul chiliei tale, plângi neâncetat, pentru ca diavolul cel de trei ori blestemat să nu te molipsească cu gânduri netrebnice şi rele; să nu-ţi întunece lumina faptelor bune şi să nu-ţi rănească inima cu dorinţe spurcate şi deşarte.

Roagă-te, Doamna mea, pentru pacea a toată lumea, pentru mântuirea creştinilor, pentru toţi oamenii. Roagă-te pentru Domnul — Doamna si sora mea — şi pentru mine sărmanul, pentru că eu niciodată nici un bine nu am făcut, neavând nici cea mai mică urmă de fapte bune, îngreuiat de nenumărate păcate şi patimi, eu, nenorocitul, care scriu şi învăţ pe alţii, iar pe tine să te apere Dumnezeu de orice rău văzut şi nevăzut si să se împlinească spre împlinirea voii Lui, întru toate zilele vieţii tale!

Iată, Doamna mea, monahie Teodora, o dovadă a dragostei duhovniceşti ce o am pentru tine, eu netrebnicul şi săracul, pe care să o păstrezi spre paza şi întărirea binecuvântatului tău suflet si trup, căci altfel nu-ţi pot răsplăti după dreptate dragostea ta curată pe care întotdeauna o ai pentru noi, decât printr-o bună dorinţă, ca să treci fără primejdie viaţa aceasta de scurtă vreme şi cu darul lui Hristos să treci cu bucurie — să intri în viaţa cea viitoare, ca să te bucuri împreună cu prea cuvioasele si sfintele femei, în vecii vecilor. Amin!

Mi-aduc aminte că odată, sufletul tău nobil — doamna şi sora mea — a întrebat sărăcia mea cum trebuie cântaţi psalmii. Atunci ţi-am răspuns şi te-am lămurit prin viu grai cum trebuie să se săvârşească cântarea de psalmi. Acum însă vreau să însemnez acele graiuri şi prin scris, sufletului tău iubitor de Hristos. Ascultă cu luare-aminte, înţelege şi chibzuieşte singură cele ce-ţi scriu.

Toţi oamenii, stând de vorbă cu alţii, ştiu ce vorbesc şi ei înşişi stau de vorbă cu luare-aminte, ascultând cuvintele altora.

Uneori se întâmplă ca în timp ce cei ce vorbesc ştiu ce vorbesc altora, cei ce ascultă, adeseori nu iau aminte bine la cele ce li se vorbesc.

Este oare vreo raţiune în astfel de oameni ? Pentru asemenea neatenţie, la cele ce ne vorbesc nouă alţi oameni, suntem socotiţi neraţionali si netrebnici; atunci, ce fel de nădejde de mântuire putem avea noi, când, începând cântarea de psalmi, aceste cuvinte ale Duhului Sfânt, cu gura le cântăm şi parcă slăvim în cântări pe Dumnezeu, iar cu mintea nu suntem deloc atenţi la cele ce cântăm, când ne predăm mintea domeniului celui viclean şi el, de la începutul cântării, hotărăşte spre grija unor lucruri ce par necesare sau ne umple cu amintiri necurate şi spurcate, şi noi nu simţim nimic din ceea ce cântăm ?

Aşadar, buna mea Doamnă, arată măcar o astfel de luare-aminte în vremea cântării psalmilor, cum o ai în vremea când stai de vorbă cu alţii. Dacă nu-ţi vei depune silinţa în privinţa aceasta, atunci cântarea ta de psalmi şi vorbirea ta cu Dumnezeu îţi vor fi spre distrugere şi spre nimicire.

Această osteneală nu va fi numai zadarnică, ci şi vătămătoare. Cel ce cântă astfel, trebuie să plângă şi să suspine, pentru că vrând să-I placă lui Dumnezeu, ÎI mânie mai mult cu cântarea sa cea fără rânduială.

Rânduiala cântării trebuie să fie la tine astfel: după apusul soarelui, încuie uşa chiliei tale şi fă cele 100 de metanii legiuite, apoi, ridicându-ţi mâinile spre cer, spune de trei ori: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătoasei şi netrebnicei roabei Tale! Spune-o din adâncul inimii, cu suspinuri şi cu zdrobire, mai departe: Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne, lisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-mă pe mine. Amin! Sfinte Dumnezeule…; Prea Sfântă Treime…; Tatăl nostru…; Doamne, miluieşte (de douăsprezece ori); Veniţi să ne închinăm… (de trei ori) şi începe psalmii, cântând cu toată luarea-aminte două catisme, bate iarăşi 100 de metanii, spune din nou: Dumnezeule, milostiv fii mie… de trei ori; Veniţi să ne închinăm… si iarăşi două catisme. După terminarea lor, iarăşi 100 de metanii; Dumnezeule, milostiv fii mie păcătoasei… şi Veniţi să ne închinăm… de trei ori; şi încă o catismă. După terminarea ei: Sfinte Dumnezeule…, Doamne, miluieşte de 100 de ori şi metanii 100; Dumnezeule, milostiv fii mie…, Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie… de trei ori şi Pentru rugăciunile Părinţilor noştri… Apoi închină-te la sfintele icoane şi du-te de te odihneşte. Sileşte-te din toate puterile să fii în biserică o dată cu ultimele bătăi de toacă. Procedând astfel, vei fi fără primejdie din partea săgeţilor vicleanului. De altfel, te rog, pe cât se poate, citeşte mai fără grabă, ca şi mintea să înţeleagă ce citeşti.

Venind în biserică, cântă mijloceasul întâi, apoi aşază-te, citeşte puţin şi dacă ai, apucă-te de lucrul mâinilor. Ceasurile să le săvârşeşti în chilie, astfel: când va fi ceasul trei scoală-te, fă 50 de metanii şi începe să cânţi; după terminarea cântării de psalmi, mai fă 50 de metanii şi aşează-te să citeşti; tot astfel să faci la ceasul al şaselea şi al nouălea. Citeşte de asemenea rânduiala celor scrise şi împlineşte cele 720 de metanii.

Inchină-te Domnului până la pământ, zi Tatăl nostru şi gustă pâinea cea de toate zilele, apoi aşază-te şi citeşte în felul acesta. Întotdeauna după cântarea de psalmi trebuie să urmeze citirea şi după citire, iar rucodelia. Procedând astfel, tu nu vei cădea niciodată în trândăvie.

Când îţi mănânci pâinea în chilia ta, femeia care îţi slujeşte nu trebuie să fie de faţă; ea, punându-ţi în faţă pâinea, apa şi puţine verdeţuri, să iasă. Când vei termina, cheam-o din nou, căci nu trebuie ca cineva să se uite la cel ce se linişteşte, nici chiar când doarme.

Iată, eu ţi-am arătat rânduiala celui ce se linişteşte pentru Domnul şi celui ce doreşte să-şi plângă păcatele sale.

Roagă-te şi pentru mine şi pomeneşte-mă întotdeauna în rugăciunile tale.Rugăciunile tuturor sfinţilor să fie cu tine, păzindu-te de orice rău. Amin!

Cât despre cele 720 ele metanii, cum erau aceste metanii se ştie cu adevărat din obiceiul de obşte, se fac 10 închinăciuni, şi apoi o metanie.

În mănăstirea Sfântul Sava, fiecare e îndatorat să bată 1500 de metanii din care 150 cu fruntea la pământ, care se bat la fiecare 10 închinăciuni. Se bat înainte de utrenie, pentru care se loveşte în toacă, cu o oră înainte ele utrenie.

Aceste metanii tu trebuie să le împlineşti în tot anul, până la ultima suflare, afară de cazul când eşti bolnavă. În Cincizecime până la Duminica tuturor Sfinţilor, nu trebuie să le baţi, precum nici în cele 12 zile ale Naşterii Domnului, îndeplineşte-le 5 zile din fiecare săptămână, în tot anul, fără excepţie, dacă vrei să duci o viaţă neprimejduită de cursele diavolului. Roagă-te şi pentru mine, după cuvântul Apostolului care zice: rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi.

Adună-ţi, Doamna mea, mintea, întăreşte-ţi evlaviosul tău gând şi fii cu luare-aminte la cele ce vreau să-ţi scriu acum.

Din timpul când omul, căzând de la Dumnezeu prin călcarea poruncii, a fost alungat din rai, diavolul şi demonii lui au dobândit o intrare spre gândul lui ca să-l clatine, să-l tulbure şi să-l risipească ziua şi noaptea, la unul mai mult, la altul mai puţin. Isihastul smerit nu se poate izbăvi altfel de această înşelăciune a vicleanului, decât prin neîncetata aducere aminte de Dumnezeu. Astfel, el întotdeauna trebuie să repete cu luare-aminte sfântul nume al prea dulcelui lisus, ziua şi noaptea şi în orice ceas şi în orice clipă, până când se va întări în mintea lui acest cuvânt dumnezeiesc: Doamne, lisuse Hristoase, miluieşte-mă! Fiul lui Dumnezeu, ajută-mă! Căci această pomenire dumnezeiască alungă, din mintea celui ce se linişteşte pentru Dumnezeu, pe prea răul diavol.

Ţi-am amintit de multe ori, buna mea soră, despre aducerea aminte de Dumnezeu şi acum din nou îţi spun că dacă nu te vei osteni şi dacă nu vei asuda ca să se întipărească în mintea ta şi în inima ta acest Nume înfricoşat, în zadar te linişteşti, în zadar cânţi, în zadar posteşti, în zadar priveghezi. Într-un cuvânt, toată osteneala monahului va fi deşartă fără o asemenea lucrare, fără aducerea aminte de Dumnezeu. Acesta este începutul liniştii pentru Domnul, acesta este sfârşitul. Acest – nume mult dorit este sufletul liniştii şi al tăcerii, în aducerea aminte de El se cuprinde bucurie şi veselie, lăsarea păcatelor şi bogăţia faptelor bune. Acest Nume prea slăvit şi înfricoşat prea puţini au putut să-L dobândească în linişte şi în tăcere. Altfel, nici nu poate omul să-L primească, chiar de se va sili mult. De aceea, ştiind puterea acestui cuvânt, eu întotdeauna mă bizui pe dragostea ta întru Hristos, ca să te linişteşti şi să taci; căci prin mijlocirea acestor fapte bune se îmbogăţeşte în noi aducerea aminte de Dumnezeu.

Cine nu pătimeşte rău ca să aplece mila lui Dumnezeu spre dânsul, mai ales când el însuşi vrea să întoarcă din nou vrednicia de mai înainte a celui ce se linişteşte, care bate şi caută întotdeauna? Cine nu se va îngriji să dobândească iarăşi, prin luare-aminte şi credinţă, prin linişte, prin tăcere şi osteneală, ceea ce a avut la început Adam, spre odihna şi mângâierea lui şi ceea ce a pierdut din pricina neluării-aminte şi necredinţei ?

Strâmtorările şi osteneala, adică postul, tăcerea, privegherea si orice altă osteneală a sihastrului sunt date omului după întocmirea lui Dumnezeu Cel iubitor de oameni, pentru ca el să nu piardă din nou acel bine pe care cu multă greutate l-a dobândit sufletul său raţional în timpul liniştii sale după Dumnezeu. Pentru aceasta îţi scriu aceste lucruri în chip amănunţit şi-ţi spun aşa, fir cu fir, pentru ca osteneala ta să nu fie fără rost şi deşartă. Tu, buna mea soră şi Doamnă, ai cunoscut că toată lumea zace întru cel viclean şi — cu voia lui Dumnezeu, ai părăsit-o, uşor lepădându-te de toate pentru Domnul. Să nu fie deci osteneala ta deşartă şi nefolositoare!

Râvneşte să placi Bunului Dumnezeu ca o aleasă roabă a Lui, ca în ziua Judecăţii Sale să primeşti din dreapta Lui o cunună neveştejită, înaintea feţei îngerilor şi a sfinţilor. Eu, Doamna mea, mi-am împlinit datoria şi ceea ce ţi-am spus o dată cu cuvântul, acum am îndeplinit cu scrisul. Pentru toate acestea vei da socoteală în ziua Judecăţii, căci ceea ce foarte mulţi monahi nu cunosc, tu ai învăţat în amănunt, adevărat si fără înşelare. Pentru aceea, trebuie să iei aminte cu frică şi cu cutremur şi să îndeplineşti toate acestea cu grijă şi cu osârdie, pentru ca, petrecând zilele scurte ale vieţii tale în toată curăţia şi cinstea, în ceasul morţii să ieşi din trupul tău înconjurată de bucuriile îngerilor şi sfinţilor.

Rugăciunile tuturor sfinţilor să fie cu tine, păzindu-te de orice rău!

La acest cuvânt am vrut să mă opresc, dar mi-a venit în minte un alt lucru, pe care m-am hotărât să ţi-l expun acum, cu de-amănuntul:

Ascultă, păzeşte şi împlineşte cele scrise de mine, Doamna mea; Dumnezeu dă celui ce se linişteşte şi celui ce-L caută mari daruri, pe care nimeni altul nu le poate primi de la El. Ele sunt următoarele: inimă smerită de umilinţă, în care este înrădăcinată aducerea aminte de Dumnezeu, aducerea aminte de Judecata viitoare, de moarte; de asemenea, osârdia pentru citit, puterea şi tăria de a nu te depărta niciodată de Dumnezeu, puterea de a sta înaintea Lui întotdeauna cu frică şi cu cutremur, curăţia, blândeţea, răbdarea, bunătatea sufletului.

Curând, cel ce se linişteşte va primi aceste daruri — Slavă Ţie, Mântuitorule, Hristoase! — căci după toate acestea, mult doritul Hristos îi dă acum isihastului, pentru El, sfinţirea şi sănătatea, iar sănătatea constă în faptul că nu doreşti nici cu gândul poftele păcatelor lumeşti, adică: bogăţia, pofta trupească, slava, cinstea deşartă de la oamenii pământeşti.

Dumnezeu nu-l poate tămădui pe acela care mai înainte n-a căutat si n-a dobândit darurile arătate mai sus, pentru ca, primind sănătatea fără de nici o osteneală în mare linişte, fără posturi şi, în general, fără nici o nevoinţă în ale liniştii, să nu se întoarcă spre cinstea omenească, să nu se laude că e sănătos şi că nu e luptat de patimi şi să nu cadă în cursa diavolească, adică în mândrie; căci atunci, cele mai de pe urmă vor fi mai rele ca cele dintâi, pentru că mândria e mai mare decât toate păcatele şi toate celelalte păcate vin deja în urma ei. Începutul păcatului — zice înţeleptul — este mândria. În felul acesta, mintea celui ce se linişteşte devine îndumnezeită, pentru că el are întotdeauna pe Dumnezeu în inima sa, prin mijlocirea faptelor bune.

O astfel de minte nu poate avea omul cu propriile sale puteri, dar cu aducerea aminte de lisus Hristos şi de moarte, Se sălăşluieşte lisus în inima sihastrului şi mintea lui devine îndumnezeită. Din luare-aminte şi din învăţătură vin Legea lui Hristos, ea se face împlinitoare poruncilor Lui; prin împlinirea poruncilor se înrădăcinează pururea aducerea aminte de lisus în inima lui, iar din aceasta, mintea lui devine îndumnezeită.

Ea se face atunci toată a lui Hristos şi nu cugetă nimic altceva decât să împlinească poruncile Lui, cu frică şi cu dragoste.

Eu îl slăvesc, îl cinstesc cu evlavie şi îl laud şi mulţumesc lui Dumnezeu, Dătătorul bunătăţilor Care dă celor vrednici Duhul Sfânt şi Care descoperă cele ascunse în dumnezeieştile Scripturi întru lisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slavă, cu Sfântul Duh în vecii vecilor. Amin!

Anunțuri

Povăţuirile duhovniceşti

with 4 comments

Părintele Tihon

leave a comment »

Părintele Tihon s-a născut în Rusia, în Novaia Mihailovsk, în 1884. Părintii lui, Pavel şi Elena, erau oameni evlavioşi, de aceea era firesc ca şi rodul lor – Timotei după numele lumesc – să le moştenească evlavia şi dragostea pentru Dumnezeu şi să dorească de mic copil să se afierosească Lui.

Părinţii vedeau râvna cea mare, dumnezeiască, a copilului lor, dar nu îndrăzneau să îi dea binecuvântarea de a mearge la mănăstire, deoarece îl vedeau voinic şi cu o fire zburdalnică. Voiau ca Timotei să se maturizeze şi în gândire şi după aceea să hotărască. I-au dat însă binecuvântarea să viziteze mănăstirile pe o perioadă de timp de trei ani, de la vârsta de şaptesprezece până la douăzeci de ani. Atunci a făcut pelerinajele lui cele mari, trecând pe la vreo două sute de mănăstiri din Rusia. Când ajungea la mănăstiri, cu toate că era foarte istovit de mersul pe jos, evita cu bun simt ospitalitatea lor ca astfel să se nevoiască şi să nu îngreuieze pe alţii.

Intr-o provincie, însă, s-a chinuit mult, pentru că locuitorii de acolo mâncau pâine de secară. Timotei nu mânca nimic altceva decât pâine, dar acea pâine de secară nu a putut-o mânca deoarece avea un miros urât şi era ca noroiul. De aceea tânărul se epuizase de tot. Aşadar s-a dus la brutar, de la care ceruse şi altă dată, să-l roage din nou să-i dea putină pâine albă, crezând că pentru el va avea pâine mai bună. Acela, însă, văzându-l pe Timotei de departe i-a spus să plece.

Mâhnit şi epuizat, tânărul s-a retras într-un colt şi cu toată simplitatea lui copilărească s-a rugat Maicii Domnului astfel: „Maica Domnului, vreau să mă ajuţi, căci voi muri pe drum înainte de a mă face călugăr. Nu pot mânca această pâine”. M-a apucat să termine rugăciunea când deodată i-a apărut înainte o Tânără cu chipul strălucitor, care i-a dat o pâine albă şi apoi a dispărut, în clipa aceea Timotei s-a pierdut cu firea, nu-şi putea explica acea întâmplare, îi treceau prin minte felurite gânduri. Un gând îi spunea că poate l-a auzit fiica brutarului şi i s-a făcut milă de el şi a spus tatălui ei să-i dea putină pâine bună. Deci merse iarăşi la brutar ca să-i mulţumească. Dar brutarul a crezut că Timotei îşi bate joc de el şi l-a ocărât cu mânie.

–    Hai, fugi de aici, că eu n-am nici femeie, nici fiică!

După ce Timotei a mâncat acea pâine binecuvântată şi s-a întărit şi duhovniceşte, şi-a continuat pelerinajul său şi la celelalte mănăstiri, dar acel fapt inexplicabil îi venea mereu în minte. A petrecut mult timp în această nedumerire, dar mai târziu, când un monah i-a dat o carte cu icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului din Rusia, şi a văzut-o pe Maica Domnului din Kremlin, i-a săltat inima de evlavie, ochii i s-au umplut de lacrimi de recunoştinţă şi a spus: „Aceasta mi-a dat pâinea cea albă”. Şi de atunci a început să o simtă pe Maica Domnului mai aproape, precum copilul pe mama sa.

După pelerinajul făcut la mănăstirile din patria sa a mers să se închine şi la Muntele Sinai, cel călcat de Dumnezeu, unde a stat două luni, iar de acolo a plecat la Sfintele Locuri, unde a pustnicit o vreme, dincolo de râul Iordanului. Deşi Locul cel Sfânt l-a ajutat, totuşi n-a aflat linişte din pricina duhului lumesc al vremii noastre, care a distrus, din nefericire, cu aşa-zisa lui civilizaţie, chiar şi locurile pustii şi sfinte, unde se liniştesc şi se sfinţesc sufletele. De aceea a fost nevoit să plece la Sfântul Munte.

Ispititorul, însă, având experienţă de mii de ani, înţelegând că acest tânăr evlavios va spori în viata duhovnicească şi va ajuta multe suflete să se mântuiască, a încercat să-l împiedice, întorcându-se din pustia Iordanului în Ierusalim, pe când se pregătea să se închine pentru ultima oară la Sfântul Mormânt şi să-şi ia rămas bun de la cunoscuţii săi, vicleanul a folosit ca unelte ale sale două femei fără frică de Dumnezeu, rusoaice, care l-au chemat acasă la ele, ca să-i dea, chipurile, pomelnice să le pomenească la Sfântul Munte. Timotei cel fără de răutate, care totdeauna avea gânduri bune, le-a crezut şi a mers. Dar când l-au încuiat înăuntru şi s-au năpustit asupra lui cu intenţii păcătoase, s-a pierdut cu firea, s-a înroşit şi dând un brânci femeilor şi unul uşii a fugit din ghearele şoimilor, precum odinioară losif, păstrându-şi astfel curăţia. După aceea a venit aşa cum era, ca o floare curată şi s-a sădit în Grădina Maicii Domnului, a sporit şi a bine miresmuit cu virtuţile lui, precum vom vedea mai jos.

Prima lui metanie a fost la Chilia Burazeri, unde a stat cinci ani. Deoarece aici nu a aflat liniştea din pricina multor închinători ruşi, a luat binecuvântare şi a plecat la Karulia(Karulia, loc pustnicesc situat între Kapsocalivia şi Sfânta Ana.), unde a pustnicit cincisprezece ani. Toată perioada de timp de la Karulia a petrecut-o în nevoinţe aspre. Singurele lui ocupaţii erau metaniile şi închinăciunile făcute cu rugăciunea „Doamne Iisuse…” şi studiul duhovnicesc, împrumuta cărţi de la mănăstiri, iar părinţii de acolo îi dădeau ca binecuvântare posmag din cel care prisosea de la masă, pentru care el îi pomenea în rugăciunile sale. Astfel se nevoia cu mărime de suflet, ca şi lăuntric să devină înger şi nu numai pe dinafară cu Schima îngerească.

De la Karulia a venit la marginea Kapsalei (deasupra Kaliagrei- Kaliagra, portul Mănăstirii Kutlumusiu situat între Mănăstirile Iviron şi Stavronikita.), la o chilie de pe moşia Mănăstirii Stavronikita, unde a îngrijit un bătrân. După ce a murit bătrânelul şi a luat binecuvântarea lui a rămas singur în acea chilie. De atunci nu numai că nu şi-a neglijat nevoinţele lui duhovniceşti, ci le-a şi înmulţit. Şi pentru că s-a nevoit cu mărime de suflet şi cu multă smerenie, a primit din belşug harul lui Dumnezeu.

Harul dumnezeiesc care sălăşluia în sufletul său l-a descoperit oamenilor şi mulţi îndureraţi alergau la el să-i ceară sfatul şi să fie mângâiaţi de multa sa dragoste. Alţii îl rugau să se preoţească, ca să-i ajute şi mai mult prin Taina Sfintei Spovedanii, dându-le astfel şi iertarea păcatelor. Tocmai această nevoie de ajutor duhovnicesc pe care o simţeau mulţi creştini, l-a făcut să primească să fie hirotonit.

La chilia(Termenul „chilie” este folosit în Sfântul Munte pentru a denumi o sihăstrie, care poate avea sau nu biserică) sa, însă, nu exista biserică, care îi era absolut necesară, şi nici bani nu avea, dar avea multă credinţă în Dumnezeu. Aşadar a făcut rugăciune şi a pornit spre Karyes(Capitala Sfântului Munte), având credinţă că Dumnezeu îi va iconomisi banii necesari pentru biserică. Dar înainte de a ajunge la Karyes, stareţul Schitului Sfântul Prooroc Ilie l-a zărit pe Părintele Tihon şi l-a chemat la el. Când s-a apropiat de el i-a spus:
–    Un creştin bun din America mi-a trimis câţiva dolari, să-i dau unui monah care nu are paraclis ca să şi-l zidească. Sfinţia Ta n-ai biserică, aşadar ia-i şi construieşte-o.

Atunci Bătrânul a lăcrimat de emoţie şi recunoştinţă fată de Dumnezeu. A mulţumit stareţului şi a spus: ‘Dumnezeu să-l ierte pe omul lui Dumnezeu ce mi-a trimis binecuvântarea”. Bunul Dumnezeu, ca un cunoscător de inimi, mai înainte ca Bătrânul să-L roage, se îngrijise de paraclisul chiliei lui, pregătindu-i banii pentru clipa când acesta avea să-i ceară. Aşadar, era firesc să-l asculte Dumnezeu de vreme ce şi Părintele Tihon de mic copil îl asculta, păzea poruncile Lui dumnezeieşti, pentru care primea adeseori binecuvântări cereşti.

După aceea a aflat doi monahi zidari care au lucrat la paraclis rostind In acelaşi timp şi rugăciunea, aşa cum îşi dorea. Când a terminat bisericuţa, a închinat-o Sfintei Cruci, pentru că avea multă evlavie la ea, dar şi ca să evite prăznuirile de hram, deoarece la înălţarea Sfintei Cruci se posteşte şi ziua este de doliu. Stareţului nu-i plăceau praznicele deoarece creează nelinişte şi răspândire. El prăznuia duhovniceşte în fiecare zi, cu multă nevointă şi aproape fără mângâiere omenească în groapa Kaliagrei, trăind bucurii paradisi-ace împreună cu îngerii şi cu sfinţii. Când cineva îl întreba: ‘Locuieşti singur aici în pustie?’. Bătrânul răspundea: „Nu, locuiesc împreună cu îngerii şi arhanghelii, cu toţi sfinţii, cu Maica Domnului şi cu Hristos”.

Intr-adevăr simţea prezenta îngerilor şi ajutorul îngerului său păzitor.

Intr-o zi când l-am vizitat, a căzut pe spate, în timp ce urca scările, împiedicându-se în hainele lui, căci purta multe. M-am ostenit destul ca să-l ridic, iar când l-am întrebat după aceea: „Ce-ai fi făcut Părinte, singur, dacă n-aş fi fost eu?”, m-a privit mirat şi mi-a răspuns cu fermitate: „îngerul meu păzitor m-ar fi ridicat!”.

Deşi se afla singur într-un loc pustiu, şi chilia lui nu avea aproape nimic – căci le lepădase pe toate ca să dobândească pe Hristos -, Grădina Maicii Domnului era pentru Părintele Tihon raiul pământesc, căci acolo unde este Hristos, acolo e şi raiul.

Mulţi ani n-a ieşit în lume, dar odată, atunci când avusese loc un incendiu în Kapsala, a fost nevoit, fără să vrea, să meargă ca martor la Tesalonic, împreună cu  alţi  părinţi.  Când  Stareţul  s-a întors în  Sfântul Munte, părinţii l-au întrebat:

– Cum vi s-a părut oraşul şi oamenii, după atâţia ani în care n-ati mai ieşit în lume?
– N-am văzut oameni, ci pădure de castani, a răspuns Bătrânul.

Stareţul ajunsese la această măsură duhovnicească, pentru că iubea mult smerenia şi sărăcia, îl iubea mult pe Hristos. în chilia Stareţului nu vedeai nici un lucru de pricopseală, care să fie de folos vreunui om. Lucruri asemănătoare cu cele pe care le avea în chilie, puteai găsi oricâte ai fi vrut aruncate la gunoi. Dar pentru oamenii duhovniceşti orice lucru vechi care era al Părintelui Tihon avea mare valoare, pentru că era sfinţit. Chiar şi zdrenţele lui erau privite cu evlavie şi erau luate ca binecuvântare. De asemenea orice lucru vechi sau jerpelit ar fi purtat, nu părea urât, deoarece se împărtăşea din frumuseţea lui lăuntrică,  în loc de culion purta un fel de glugi, pe care el singur le cosea din bucăţi de rasă cu acul de cusut saci. Acestea răspândeau mai mult har decât preţioasele mitre arhiereşti (fireşte, atunci când în inima arhiereului nu există „Mărgăritarul cel de mult preţ”).

Odată un vizitator l-a fotografiat aşa cum era, cu gluga în loc de culion şi cu o pijama ce i-o puseseră pe spate, văzându-l pe Stareţ că-i este frig. Chiar şi acum, cei care îl văd în fotografie pe Părintele Tihon, cred că purta o mantie arhierească, deşi era o pijama veche tărcată.

Mult îl odihneau lucrurile sărace şi smerite şi iubea mult neagoniseala, care l-a şi eliberat şi i-a dăruit aripi duhovniceşti. Şi astfel, cu sufletul întraripat se nevoia mult, fără să simtă osteneala trupească, precum copilul nu simte oboseală când face voile tatălui său, ci dragostea şi afecţiunea împreună cu mângâierea. Fireşte, acestea nu se pot compara cu mângâierile dumnezeieşti ale harului, nici măcar cu gândul.

Precum am spus, rucodelia lui era nevointa duhovnicească: postul, privegherea, rugăciunea lui Iisus, metaniile etc., pe care le făcea nu numai pentru sine, ci şi pentru toate sufletele (vii şi morţi). Când a îmbătrânit şi nu mai putea să se ridice atunci când făcea metanii, lega o funie groasă de tavan şi cu ea se ridica. Şi astfel făcea metanii şi se închina lui Dumnezeu cu evlavie. Iar această nevointa şi-a păstrat-o până când a căzut la pat, în care s-a odihnit timp de douăzeci de zile, după care a plecat la viata cea veşnică şi adevărată, unde se odihneşte veşnic lângă Hristos.

Rânduiala mâncării uscate, pe care o avea de tânăr, a tinut-o până la bătrâneţile lui. Gătitul mâncării îl considera timp pierdut, cu atât mai mult cu cât mâncărurile bine pregătite nici nu se potrivesc călugăriei. Era firesc ca după atâta nevointa, afîându-se într-o astfel de stare duhovnicească, mâncarea bună să nu-i mai pricinuiască nici o plăcere. Căci îl avea pe Hristos în el. Care îl îndulcea şi-l hrănea cu hrană cerească.

In discuţiile lui totdeauna amintea de raiul cel dulce şi din ochi îi curgeau lacrimi dulci. Nu se îndura să-şi lase lucrarea duhovnicească şi să se ocupe de lucruri deşarte, despre care îl întrebau unii mireni.

Acele foarte puţine lucruri care îi trebuiau ca să trăiască şi le procura din puţinul lucru de mână pe care îl făcea. Picta câte un Epitaf în fiecare an, pe care îl dădea cu cinci-şase sute de drahme şi cu aceşti bani trăia tot anul.

Precum am spus, era foarte cumpătat încât şi o smochină o tăia în două pentru a mânca din ea de două ori. îmi spunea: „Măi, măi, măi, fiule, asta-i foarte mare!”. Eu însă ca să mă satur, trebuia să mănânc un kilogram.

La fiecare Crăciun, Stareţul îşi procura un hering, ca să aibă peşte pentru toate cele douăsprezece zile de după praznic, până Ia Bobotează. Şira spinării heringului n-o arunca, ci o agăţa undeva cu o aţă şi atunci când era vreun praznic împărătesc sau al Maicii Domnului şi era dezlegare la peşte, fierbea puţină apă într-o cutie de conservă, afunda spinarea de două-trei ori în apă, ca să ia puţin miros, după care punea puţin orez. Aşa făcea el dezlegare şi se prihănea pe sine că mănâncă şi supe de peşte în pustie. Acea spinare o agăţa iarăşi în cui pentru altă dezlegare. Iar aceasta o făcea până când se albea şi atunci o arunca.

Când vedea pe oameni că se purtau faţă de el cu evlavie, se mâhnea şi le spunea:
– Eu nu sunt pustnic, ci un pustnic mincinos.

Numai la sfârşitul său a primit să fie puţin îngrijit de oamenii care îl iubeau în mod deosebit, ca să-i nu-i mâhnească.

Când îi aducea cineva mâncare, o lua, dar după aceea o dădea la bătrâneii din Kapsala. Dacă-i trimiteau bani, îi dădea unui băcan evlavios ca să cumpere pâine şi s-o împartă la săraci.

Odată, cineva din America i-a trimis nişte bani. Atunci când Stareţul i-a luat de la poştă, l-a văzut un mirean şi, biruit de iubirea de argint, a mers noaptea la chilia Stareţului ca să-l prade, gândind că va afla şi alţi bani, fără să ştie însă că şi aceia pe care îi primise, Stareţul îi dăduse tot atunci lui Kir Teodor, ca să ia pâine pentru săraci. După ce l-a chinuit din destul pe Stareţ – l-a strâns de gât cu o funie – s-a convins că în-tr-adevăr nu avea bani şi a plecat. Dar înainte de a pleca Părintele Tihon i-a spus:
–    Dumnezeu să te ierte, fiule!

Acest om rău a mers şi la un alt bătrân cu acelaşi scop, dar acolo l-a prins poliţia şi singur a mărturisit că fusese şi la Părintele Tihon. Atunci un poliţist a mers la Stareţ şi l-a luat ca martor, pentru că hoţul avea să fie dat în judecată, însă Stareţul s-a mâhnit pentru aceasta şi a spus poliţistului:
–    Fiule, eu l-am iertat pe hoţ din toată inima mea. Acela însă n-a dat importanţă cuvintelor

Stareţului, pentru că executa un ordin de sus, ci l-a luat cu sila spunându-i:
– Haide repede, Părinte! Aici nu merge iertarea.

In cele din urmă guvernatorului i s-a făcut milă de Stareţ, şi l-a lăsat să se întoarcă de la Ieriso, la chilia sa, pentru că plângea ca un copil mic, deoarece nu voia ca şi el să se facă pricină ca hoţul să fie pedepsit.

Când îşi aducea aminte de această întâmplare se minuna şi spunea:
– Măi, măi, măi, fiule, mirenii ăştia au alt tipic! Piu au pe ‘iartă” şi ‘Dumnezeu să te ierte’.

Stareţul folosea cuvântul „binecuvântează” (termenul grecesc „evloghison” înseamnă deopotrivă binecu-vintează şi iartă-mă – n. ed.) şi atunci când cerea smerit binecuvântarea altuia, la care dădea şi el binecuvântarea sa cu rugăciunea: „Domnul să te binecuvinteze’.

După salutul obişnuit conducea pe vizitatori în biserică, unde cântau împreună „Mântuieşte, Doamne, poporul tău” şi „Cuvine-se cu adevărat…” iar dacă era timp bun, ieşeau afară, sub măslin şi stătea cu ei cinci minute, după care se ridica voios zicând:
– Ei, acum să vă cinstesc!

Scotea apă din cisternă şi umplea o cană pentru vizitator, punea şi în tinicheaua lui (o cutie de conserve ce o folosea şi ca ibric) şi apoi căuta să afle vreo bucată de rahat, uneori uscat, alteori mâncat de furnici, dar care nu pricinuia dezgust, deoarece avea binecuvântarea Părintelui Tihon. După ce le pregătea, Stareţul făcea semnul Sfintei Cruci, lua apa şi zicea: „Mai întâi eu. Binecuvântaţi!”. Şi aştepta ca vizitatorul să-i spună: „Domnul să te binecuvinteze”, altfel nu bea apa. Apoi dădea şi el binecuvântarea sa. Binecuvântarea de la alţii o simţea ca pe o nevoie, nu numai pe cea a celor sfinţiţi sau a monahilor, ci chiar şi pe cea mirenilor, fie ei bătrâni sau tineri.

După ce îi cinstea aştepta să vadă dacă au vreo problemă. Când vedea că omul venise numai ca să-i treacă timpul, atunci îi spunea:
– Fiule, în iad vor merge şi leneşii, nu numai păcătoşii.

Dar dacă acela nu voia să plece, Stareţul îl lăsa, intra în biserică şi se ruga, şi astfel vizitatorul era nevoit să plece. Iar când cineva voia să exploateze simplitatea Stareţului, ca să-şi împlinească vreun scop, acela prin iluminare dumnezeiască înţelegea aceasta şi-i spunea:
– Fiule, eu nu ştiu greceşte. Du-te la vreun grec, ca să te înţelegi bine cu el.

Fireşte, nu cruţa niciodată osteneala sau timpul atunci când vedea la oameni interes duhovnicesc. Cu gura sfătuia, iar cu inima şi cu mintea se ruga. Avea rugăciunea inimii, de sineşi mişcătoare. Oamenii care se apropiau de el simţeau asta, pentru că plecau foarte întăriţi. Iar atunci când plecau, Stareţul îi binecuvânta până ce nu se mai zăreau.

Odată l-a vizitat părintele Agatanghel Iviritul, care pe atunci era diacon. Când a plecat era întuneric, nu se luminase încă de ziuă. Părintele Tihon a văzut mai dinainte pericolul ce îl păştea pe diacon şi a urcat de data aceasta pe zidul de piatră al curţii, binecuvântân-du-l continuu. Când diaconul a ajuns pe coama dealului şi l-a văzut pe Stareţ că îl binecuvânta, i-a fost milă de el şl l-a strigat să nu se mai ostenească, ci să intre în chilie. Acesta însă continua să se roage cu mâinile ridicate, precum Moise, şi să-l binecuvinteze. în timp ce diaconul mergea fără grijă, deodată a ajuns la un loc unde nişte vânători pândeau mistreţi. Un vânător a armat ca să tragă, dar rugăciunile Stareţului l-au izbăvit pe diacon de la moarte iar pe vânător de închisoare. De aceea Stareţul îmi spunea mereu:
– Fiule, să nu vii niciodată noaptea, pentru că vânătorii stau ascunşi pândind fiarele, care ies în timpul nopţii.

Chiar şi pentru Sfânta Liturghie îi spunea monahului ce îl ajuta, cântând la strană, să vină dimineaţa, după ce se lumina de ziuă. în vremea Sfintei Liturghii îi spunea să stea în micuţul hol, aflat afară de biserică, şi de acolo să spună „Doamne miluieşte”, ca el să se simtă complet singur şi astfel să se poată ruga nestingherit. Când ajungea la heruvic, Părintele Tihon era răpit douăzeci până la treizeci de minute şi de aceea cântăreţul era nevoit să repete de multe ori heruvicul, până ce auzea paşii lui la Vohodul Mare. La sfârşit, când îl întrebam:
– Ce vezi Părinte în acele clipe?
–  Pe heruvimi şi serafimi cum slăvesc pe Dumnezeu, îmi răspundea acela.
Şi continua spunând:
– Pe mine mă coboară îngerul păzitor după o jumătate de oră şi abia atunci continui Sfânta Liturghie.

Odată l-a vizitat părintele Teoclit Dionisiatul. Rindea uşa chiliei Părintelui Tihon era încuiată şi din biserică se auzeau psalmodii dulci n-a vrut să deranjeze bătând la uşă, ci a aşteptat să termine, deoarece credea că se cântă chinonicul la Sfânta Liturghie. Peste puţin s-a deschis uşa şi a ieşit Părintele Tihon. Când a intrat părintele Teoclit n-a aflat pe nimeni în afară de Stareţ. Atunci a înţeles că acele psalmodii au fost îngereşti.

La bătrâneţe, când îi tremurau picioarele, veneau de obicei şi liturghiseau părinţii iviriti, Maxim şi Agatanghel, care locuiau aproape de el şi îi lăsau Sfintele Taine, pentru că se împărtăşea în fiecare zi. Fireşte, era vrednic de aceasta datorită vieţii sale sfinte.

Pentru Părintele Tihon aproape toate zilele anului erau ca şi cele ale Săptămânii Luminate şi trăia totdeauna bucuria pascală. Mereu se auzea din gura lui: „Slavă Ţie, Dumnezeule, slavă Ţie, Dumnezeule!”. Şi îi îndemna pe toţi să spună: „Slavă Ţie, Dumnezeule!” nu numai când o duc bine, dar şi când trec prin încercări, pentru că încercările le îngăduie Dumnezeu ca medicamente pentru suflet.

Mult suferea pentru sufletele ce pătimeau în regimul ateu din Rusia, îmi spunea cu ochii înlăcrimaţi:
– Fiule, Rusia mai are canon încă de la Dumnezeu, însă va trece.

Stareţul nu se îngrijea deloc de sine, nici nu se temea, pentru că avea multă frică de Dumnezeu, sfială dumnezeiască şi evlavie. Fiindcă se nevoia cu multă smerenie, nu se temea nici de primejdia duhovnicească a căderii. Cum să se teamă şi de ce să se teamă? De diavolii, care se cutremură de omul smerit, sau de moarte, la care mereu cugeta şi se pregătea pentru ea? Şi-a săpat încă şi mormântul el singur, ca să fie pregătit, şi-a pus şi crucea, pe care şi-a făcut-o el însuşi, după ce şi-a presimţit moartea, scriind următoarele: „Păcătosul Tihon, ieromonah, şaizeci de ani în Sfântul Munte. Slavă Ţie, Dumnezeule!”.

întotdeauna începea cu „Slavă Ţie, Dumnezeule!” şi încheia cu „Slavă Ţie, Dumnezeule!’. Se împrietenise cu Dumnezeu şi de aceea folosea mai mult pe „Slavă Ţie, Dumnezeule!”, decât pe „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Se mişca, precum am văzut, m spaţiul dumnezeiesc, de vreme ce lua parte la doxologia cerească împreună cu Sfinţii îngeri în vremea Sfintei Liturghii.

Fiindcă i se aprinsese în inimă flacăra dragostei dumnezeieşti, de aceea nu-l impresionau lucrurile deşarte, precum am spus. Chilia sa era şi ea mică. Avea o măsuţă pe care rezema icoanele, precum şi candela nestinsă şi cătuia. Alături îşi avea schima şi rasa cea găurită, iar în cealaltă parte a peretelui avea pe Domnul Răstignit şi într-un colt avea trei scânduri în loc de pat, cu o pătură zdrenţuită întinsă ca saltea. Se acoperea cu o plapumă veche cu bumbacul ieşit în afară, bumbac din care luau şi şoarecii, ca să-şi facă cuiburile lor. Pe aşa-zisa pernă avea Evanghelia şi o carte cu omiliile Sfântului Ioan Gură-de-Aur. Duşumeaua chiliei era din scânduri, dar părea tencuită, deoarece nu mătura niciodată şi noroiul ce se aducea de afară împreună cu părul din barba şi din capul său, ce-i căzuse de-a lungul anilor, au alcătuit o adevărată tencuială.

Părintele Tihon nu dădea nici o importantă curăţeniei chiliei sale, ci curăţeniei sufletului său, de aceea a şi izbutit să ajungă vas al harului lui Dumnezeu. Mereu îşi spăla sufletul său cu multele sale lacrimi şi folosea ştergare groase, fiindcă batistele obişnuite nu îl ajutau.

Stareţul ajunsese la o înaltă măsură duhovnicească. Sufletul său devenise foarte sensibil, dar pentru ca mintea să se afle mereu în Dumnezeu a ajuns şi la nesimţirea trupească, căci nu se mai simţea deranjat de muşte, ţânţari şi purici, din care avea cu miile. Trupul său era înţepat peste tot, iar hainele îi erau pline de puncte roşii, îmi spune gândul că insectele de i-ar fi tras sângele chiar şi cu seringi, tot n-ar fi simţit, în chilia lui toate umblau libere, de la insecte până la şoareci.

Odată, un monah văzând că şoarecii joacă în voie prin chilia lui i-a spus:
– Părinte, vrei să-ti aduc o pisică?
– Nu, fiule, a răspuns acela. Eu am o pisică, o dată şi jumătate mai mare decât una obişnuită. Vine aici, îi dau să mănânce, o mângâi, după care merge la vizuina ei în partea de jos a văii şi se odihneşte.

Era o vulpe, care îl vizita pe Stareţ regulat, ca pe un vecin bun.

Avea de asemenea şi o scroafă sălbatică, care făta în fiecare an lângă gardul grădinii lui, ca Stareţul să o păzească. Când vedea vânătorii că trec prin împrejurimile chiliei lui, Părintele Tihon le spunea:
–  Băieţi, pe aici nu există mistreţi mari. Mergeţi sănătoşi!

Vânătorii credeau că nu există mistreţi împrejurul chiliei lui şi plecau. Sfântul Stareţ, ca un părinte bun, pe oameni îi hrănea duhovniceşte, animalele sălbatice niari le hrănea trupeşte din putina lui hrană ce o avea, însă mai mult le hrănea cu multa sa dragoste, iar insectele mici le lăsa să sugă din puţinul lui sânge.

Stareţul avea un trup viguros, dar din multa nevo-intă se epuizase. Când îl întreba cineva:
– Ce faceţi, Părinte? Sunteţi bine?
– Slavă lui Dumnezeu, sunt bine, fiule, răspundea. Mu sunt bolnav, dar sunt slăbit.

Se mâhnea mult când vedea vreun tânăr bine hrănit, dar mai mult, când vedea vreun călugăr bine hrănit, căci nu se potriveşte grăsimea cu Schima îngerească.

într-o zi l-a vizitat un mirean foarte gras, spunân-du-i:
–  Părinte, am război trupesc cu gânduri murdare, care nu mă lasă deloc să mă liniştesc.
Atunci Părintele Tihon i-a spus:
– Fiule, dacă vei face ascultare, cu harul lui Hristos, te voi face înger. Să spui mereu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, să mănânci în fiecare zi numai pâine şi apă, iar sâmbăta şi duminica să mănânci mâncare cu puţin undelemn. Să faci câte o sută cincizeci de metanii în fiecare noapte, apoi să citeşti Paraclisul Maicii Domnului, un capitol din Evanghelie şi viata Sfântului zilei.
După şase luni, când l-a vizitat din nou pe Stareţ, acesta nu l-a mai putut recunoaşte deoarece îi dispăruse toată grăsimea de prisos, şi încăpea uşor pe uşa strâmtă a bisericuţei sale. Stareţul l-a întrebat:
– Cum o duci acum, fiule?
– Acum mă simt într-adevăr ca un înger, a răspuns acela. Nu mai am tulburări trupeşti, nici gânduri murdare şi, fiindcă am scăpat de grăsime, mă simt foarte uşor.

Cu astfel de sfaturi practice povătuia pe oamenii care îi cereau ajutorul, în afară de marea experienţă ce o dobândise, primise şi iluminare dumnezeiască, datorită marilor lui nevointe ascetice. După sfaturi urmau rugăciunile, pe care vizitatorii le simţeau cu tărie atunci când se despărţeau de el.

Epitrahilul nu şi-l scotea aproape niciodată, pentru că de multe ori îl ridica de pe un om şi îl punea peste altul, luând păcatele oamenilor, uşurându-i prin Taina Sfintei Mărturisiri. Mărturisirile pe care i le făceau oamenii le uita de îndată şi astfel îi vedea buni pe toţi oamenii şi pentru toţi avea gânduri bune, pentru că i se curătiseră mintea şi inima. Odată egumenul unei mănăstiri l-a întrebat:
– Părinte, care frate este cel mai curat din obşte? La care Părintele Tihon a răspuns:
– Părinte stareţ, toţi fraţii sunt curaţi.

Niciodată nu rănea pe vreun om, ci îi vindeca rănile cu balsamul dragostei lui Hristos. Spunea sufletului mâhnit:
– Fiule, pe tine Hristos te iubeşte, te-a iertat. Hristos iubeşte mai mult pe păcătoşii care se pocăiesc şi trăiesc cu smerenie.

Totdeauna punea accentul pe smerenie şi spunea:
–  Un om smerit are mai mult har decât mulţi oameni, în fiecare dimineaţă Dumnezeu binecuvintează lumea cu o mână, dar când vede vreun om smerit îl binecuvintează cu amândouă mâinile Sale. Măi, măi, măi, fiule, cel ce are mai multă smerenie este mai mare decât toţi!

De asemenea spunea despre cei ce trăiesc în feciorie că trebuie să aibă şi smerenie, pentru că nu se mântuiesc numai cu fecioria, deoarece iadul este plin şi de feciorelnici mândri.

„Celui care se făleşte că este feciorelnic, spunea Stareţul, Hristos îi va spune: «Fiindcă nu ai şi smerenie, să mergi în iad». Iar celui ce a fost păcătos şi s-a pocăit şi trăieşte smerit, cu inimă înfrântă, mărturisind că este păcătos, Hristos îi va spune: «Vino aici, fiule, în raiul cel dulce»”.

In afară de smerenie şi pocăinţă, Stareţul accentua mult asupra cugetării neîncetate la Dumnezeu. De asemenea arăta însemnătatea cercetării Sfintelor Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi: Everghetinosul, Filocalia, Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Marele Vasilie, Grigorie Teologul, Sfântul Maxim, Sfântul Simeon Noul Teolog, Avva Macarie şi Avva Isaac. „Studiul duhovnicesc”, spunea Stareţul, „încălzeşte sufletul, curăţă mintea şi astfel omul se nevoieşte cu râvnă şi dobândeşte virtuţi. Iar dacă nu se nevoieşte dobândeşte patimi”.
într-o zi m-a întrebat:
– Tu, fiule, ce cărţi citeşti?
– Avva Isaac, i-am răspuns.
–  Măi, măi, măi, fiule, sfântul acesta este mare! Avva Isaac nu omora nici măcar un purice.

Prin aceasta Stareţul voia să accentueze marea sensibilitate a sfântului.

Părintele Tihon încerca să imite nu numai duhul pustnicesc al Avvei Isaac, ci şi nobleţea sa duhovnicească, neîmpovărând nici un om. Spunea monahilor că trebuie să trăiască ascetic, ca să se elibereze de griji, iar nu să lucreze ca argaţii şi să mănânce ca mirenii. Pentru că lucrarea monahului sunt metaniile, postul, rugăciunea, nu numai pentru sine, ci pentru întreaga lume: vii şi morţi. De asemenea să şi lucreze puţin, pentru cele strict necesare, ca să nu împovăreze pe alţii, deoarece prin muncă multă şi grijă se uită de Dumnezeu. Bătrânul amintea adesea această pildă:
– Faraon dădea mult de muncă şi multă mâncare poporului lui Israel, ca să uite de Dumnezeu.
înainte de a-şi începe sfătuirile sale, Stareţul avea obiceiul să facă mai întâi rugăciune, să-L cheme pe Duhul Sfânt ca să-l lumineze, lucru ce îl recomanda şi altora. Spunea: „Dumnezeu a lăsat pe Duhul Sfânt ca să ne lumineze. Acesta este Stăpânul. De aceea şi Biserica noastră începe cu: «împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului…»”. Şi în timp ce spunea acestea faţa i se schimba şi mulţi oameni evlavioşi vedeau această schimbare.

Unii îi mai făceau şi câte o fotografie în ascuns. Alţii îi cereau binecuvântare ca să-l fotografieze, iar el primea cu simplitate. Se scula îndată, mergea în bisericuţă, îşi lua schima. într-o mână lua Crucea, iar cu cealaltă îşi descâlcea barba lui mare, pe care o ţinea înnodată şi care îl făcea să semene într-adevăr cu Patriarhul Avraam, mai ales la bătrâneţe, când devenise alb, atât lăuntric cât şi pe dinafară. După ce se pregătea, mergea sub măslini ca să fie fotografiat, luând o înfăţişare de copil mic. Se maturizase duhovniceşte şi devenise fără de răutate ca un copil, aşa cum ne cere Hristos.

Monahii care veneau de obicei să-i ceară sfatul, la bătrâneţile lui îl vizitau mai des, ca să-l ajute, şi-l întrebau:
– Părinte, nu cumva vreti să vă tăiem lemne? Şi acela răspundea:
– Aveţi putină răbdare, şi dacă nu voi muri la vară, îmi veţi tăia lemne pentru iarnă.

In 1968 şi-a presimţit moartea, căci mereu vorbea despre ea. ÎI părăsiseră şi putinele puteri trupeşti pe care le mai avea. După Adormirea Maicii Domnului a căzut la pat şi bea numai apă, pentru că îl ardea înăuntru. Cu toate că se afla în această stare, nu voia să rămână cineva lângă el pentru a-l îngriji, ca să nu-l distragă de la rugăciunea sa neîncetată.

Numai când i s-a apropiat ultima săptămână a vieţii sale pământeşti, mi-a spus să stau lângă el, căci voia să fim puţin împreună înainte de a pleca la viata cea adevărată. Chiar şi în aceste zece zile nu m-a lăsat să stau mereu lângă el, ci, după micul ajutor ce i-l dădeam, îmi spunea să merg în chiliuta alăturată să mă rog şi eu. Fireşte, n-am avut cele necesare ca să-l uşurez pe cât trebuia, dar fiindcă trupul său cel chinuit nu s-a mângâiat niciodată, chiar şi prea puţinul ajutor i se părea foarte mare.

Intr-o zi, am procurat două lămâi şi i-am făcut o limonada. De îndată ce a băut puţin, s-a răcorit şi m-a privit cu mirare.
– Măi, măi, măi, fiule, apa aceasta este foarte bună! Unde ai găsit-o? Hristos să-ti dea patruzeci de cununi de aur!

Se vede că nu băuse niciodată limonada sau făcuse aceasta când era foarte mic, şi îi uitase gustul.

Era ţintuit la pat, deoarece îl părăsiseră puterile trupeşti şi nu se putea ridica să meargă în bisericuţa Cinstitei Cruci, unde slujise cu evlavie ani de zile. De aceea mi-a cerut să-i aduc crucea de pe Sfânta Masă ca să se mângâie. Când a văzut-o i-au strălucit ochii şi, după ce a sărutat-o cu evlavie, o ţinea strâns în mână cu toată puterea ce îi rămăsese. I-am legat şi o ramură de busuioc de cruce şi l-am întrebat:
– Miroase frumos, Părinte?
–  Fiule, raiul miroase mult mai frumos, mi-a răspuns el.

într-una din cele de pe urmă zile ale sale, am ieşit afară să-i aduc putină apă. Când am deschis din nou uşa şi am intrat în chilie, m-a privit cu uimire şi m-a
întrebat:
– Tu eşti Sfântul Serghie?
– nu, Părinte, sunt Paisie.
– Fiule, acum au fost aici Maica Domnului, Sfântul Serghie şi Sfântul Serafim. Unde s-au dus?
Atunci am înţeles că se întâmplase ceva neobişnuit şi l-am întrebat:
– Ce v-a spus Maica Domnului?
– Că va trece praznicul şi după aceea mă va lua. Era după amiază, în ajunul naşterii Prea Sfintei
Născătoare de Dumnezeu,  7  septembrie  1968, iar după trei zile, la 10 septembrie, s-a odihnit în Domnul, în penultima zi Stareţul mi-a spus:
–  Mâine voi muri şi vreau să nu dormi, ca să te
binecuvintez.

Mi-a fost milă de el în seara aceea pentru că mult s-a ostenit. Căci timp de trei ore fără întrerupere şi-a ţinut mâinile pe capul meu, m-a binecuvântat şi m-a sărutat pentru ultima dată. Ca să-şi exprime şi recunoştinta pentru putina apă ce i-am adus-o în clipele cele din urmă ale sale, mi-a spus:
– Dulcele meu Paisie, noi, fiule, vom avea dragoste în vecii vecilor. Dragostea noastră este scumpă. Tu vei face rugăciune de aici, şi eu voi face din cer. Cred că mă va milui Dumnezeu, pentru că în şaizeci de ani de călugărie, fiule, am spus mereu: „Doamne Iisuse Hris-toase, miluieşte-mă!”.
Şi a adăugat:
– Eu voi liturghisi de acum în rai. Tu să te rogi de aici şi eu voi veni în fiecare an să te văd. Dacă tu vei sta în chilia asta, eu mă voi bucura. Dar cum va voi Dumnezeu, fiule. Ti-am lăsat şi hrana, conserve pentru trei ani.

Şi mi-a arătat alături şase cutii mici cu sardele şi alte patru cu calmare, pe care le adusese cineva de multă vreme şi au rămas în acelaşi loc, unde le lăsase vizitatorul. (Pentru mine aceste conserve nu mi-ar fi ajuns nici măcar pentru o săptămână).

Şi din nou Stareţul repetă:
–  Noi, fiule, vom avea dragoste scumpă în vecii vecilor, şi voi veni în fiecare an să te văd.

Iar pe când spunea acestea din ochii lui izvorau lacrimi.
Este adevărat că acele zece zile de pe urmă ale sale, cât am stat lângă el, au fost pentru mine cea mai mare binecuvântare a lui Dumnezeu, pentru că am fost ajutat mai mult decât oricând, dându-mi-se prilejul să-l cunosc mai bine. Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost seriozitatea cu care şi-a pus problema mântuirii sufletului. Alături de patul său avea
pregătite scrisori, pe care trebuia să le pun la poştă, după ce va muri, adresate episcopilor cunoscuţi, în care îi ruga să-l pomenească. De asemenea mi-a dat poruncă să aduc un episcop să-i citească o dezlegare la mormânt, iar trupul lui să-l las acolo, să nu-l dezgrop până la a doua Venire a lui Hristos(în Sfântul Munte şi în Grecia este tradiţia ca la trei ani după adormirea lor morţii să fie dezgropaţi).

Intre timp am înştiinţat mănăstirea că Părintele Tihon este pe moarte, şi a venit părintele Vasile, ca să-l pregătim, îl puteai vedea pe Stareţ cum se stinge încet-încet, ca o candelă căreia i se termină untdelemnul din pahar şi-i rămâne puţin în fitil, pentru ultimele
sale licăriri.

Astfel ne-a părăsit sufletul lui sfinţit şi ne-a lăsat trupul său şi un mare gol. L-am pregătit amândoi şi dimineaţa am înştiinţat şi pe ceilalţi părinţi. Preoţii care îl cunoscuseră i-au săvârşit slujba de înmormântare cu evlavie. Fireşte, ne-a lăsat durere în suflet prin plecarea sa, pentru că prezenta lui aduna durerea şi răspândea mângâiere. Acum însă, Stareţul ne va cerceta din cer şi ne va ajuta mai mult. De altfel, el însuşi a făgăduit: „Voi veni în fiecare an să te văd”.

Au trecut trei ani întregi fără să mi se arate şi asta m-a pus pe gânduri: „Nu cumva am greşit în ceva?”. După trei ani mi-a făcut prima vizită. Dacă Stareţul a înţeles că „…fiecare an” va începe după trei ani, asta m-ar mângâia, căci astfel nu aş fi fost eu pricina.
Aşadar, prima dată a fost la 10 septembrie 1971 după miezul nopţii, în timp ce rosteam rugăciunea, l-am văzut deodată pe Stareţ că intră în chilie. Atunci am sărit şi l-am apucat de picioare, sărutându-i-le cu evlavie. Dar nu mi-am dat seama cum s-a desprins din mâinile mele, ci l-am văzut că intră în bisericuţă şi dispare. Fireşte că oricui i s-ar întâmpla astfel de fapte, s-ar pierde. Mici nu le-ar putea explica pe acestea cu raţiunea. Pentru aceasta se şi numesc minuni. Am aprins îndată lumânarea, pentru că aveam numai candela aprinsă atunci când s-a petrecut aceasta, ca să însemnez în calendar această zi în care mi s-a arătat Stareţul. Când am văzut că era ziua în care murise (10 septembrie), m-am mâhnit mult şi m-am prihănit pe sinemi, că mi-a trecut complet neobservată acea zi. Cred că mă va ierta bunul Părinte, pentru că în ziua aceea, de la răsărit până la apus, am avut vizitatori la chilie şi obosit cum eram am uitat cu desăvârşire ce zi era. Dacă aş fi ştiut, aş fi făcut ceva ca să mă ajut pe sinemi şi să-i dau putină bucurie şi Stareţului, cu rugăciunea de toată noaptea.

Nu ştiu dacă i s-a arătat şi altuia, înainte de această primă cercetare ce mi-a făcut-o. La chilia mea, însă, i-a apărut şi unui monah, părintele Andrei (ce a locuit mai înainte la Sfânta Mănăstire Karacalu) în felul următor:

Acela venise la chilia mea şi deşi nu mă cunoştea, voia să-l ajut într-o problemă. Aştepta afară de chilie, sub măslini, crezând că nu sunt acasă. Eu însă, eram înăuntru în atelier şi nu făceam zgomot, pentru că lăcuiam nişte iconiţe. Când am terminat, am cântat „Sfinte Dumnezeule…” iar apoi am ieşit afară. De îndată ce părintele Andrei m-a văzut, a tresărit şi mi-a povestit cu uimire următorul fapt:

în timp ce aşteptam sub măslini, am închis ochii, dar nu dormeam. Deodată am văzut un stareţ că iese din acele tufe de rozmarin şi mă întreabă:
– Pe cine aştepţi?
– Pe părintele Paisie, i-am răspuns eu.
– Este aici, mi-a spus stareţul şi a arătat cu degetul spre chilie.

In clipa aceea, am auzit cum cânţi „Sfinte Dumnezeule” şi apoi ai ieşit afară. Acesta, părinte Paisie trebuie să fie vreun sfânt, pentru că pe sfinţi îi cunosc. Am văzut şi altă dată astfel de arătări”.
Atunci i-am povestit câteva lucruri despre Stareţ şi i-am spus că acolo în tufele de rozmarin se află mormântul lui.

Plantasem rozmarin de jur împrejur, care crescuse atât de mult încât nu se mai distingea mormântul. Aceasta am făcut-o ca să nu fie călcat mormântul lui, mai ales că Stareţul îmi dăduse poruncă să nu-l dezgrop.

Cred că din cele puţine pe care le-am scris despre viata Cuviosului Stareţ, multe vor înţelege cei ce au trăire lăuntrică. Fireşte, cei ce trăiesc smerit şi în ascuns, pot înţelege cât de nedreptăţiţi sunt sfinţii, atunci când vedem numai virtuţile lor exterioare – cele pe care nu le ascund – şi scriem numai despre acestea, în vreme ce bogăţia lor duhovnicească ne este aproape necunoscută. De obicei aceste puţine lucruri ce le cunoaştem despre sfinţi, ne-au rămas fie că nu le-au putut ascunde, fie că marea lor dragoste i-a silit să facă această milostenie duhovnicească.

Fireşte, numai Dumnezeu ştie măsurile duhovniceşti ale sfinţilor. Nici măcar ei înşişi nu le cunosc, deoarece sfinţii şi-au socotit numai păcatele. Având în vedere, aşadar, această lucrare a sfinţilor, acela de a se feri de laudele oamenilor, am încercat să mă limitez la acele fapte minunate din viata Stareţului, care să-l facă cunoscut.

Cred că şi Părintele Tihon este mulţumit şi nu se va plânge, aşa cum i s-a plâns prietenul său, Cuviosul Siluan, atunci când părintele Sofronie i-a scris pentru prima dată viata. Stareţul Siluan i-a apărut Părintelui Tihon şi i-a spus:
– Acest binecuvântat părinte Sofronie mi-a scris multe cuvinte de laudă. N-aş fi vrut aceasta.

De aceea au şi ajuns sfinţi, pentru că au fugit de slava omenească; pentru aceasta i-a slăvit Dumnezeu.

Binecuvântările Părintelui Tihon şi ale tuturor sfinţilor cunoscuţi şi necunoscuţi să ne ajute în anii cei grei prin care trecem. Amin.

Adaug aici rugăciunea Stareţului, pe care a scris-o cu multă durere şi multe lacrimi şi pe care a trimis-o din Grădina Maicii Domnului, ca balsam pentru sufletele îndurerate din Rusia.

Slavă Golgotei lui Hristos!

O, dumnezeiască Golgotă, sfinţită cu Sângele lui Hristos! Te rugăm, spune-ne nouă câte mii de păcătoşi ai curăţit cu harul lui Hristos prin pocăinţa şi lacrimile lor şi ai umplut cu ei cămara de nuntă a raiului?
O, Hristoase împărate, cu dragostea Ta cea nespusă şi cu harul Tău ai umplut toate Palatele Cereşti cu păcătoşii care s-au pocăit. Tu şi aici jos pe toţi ii miluieşti şi îi mântuieşti, şi cine îţi poate mulţumi cu vrednicie, chiar de ar avea minte îngerească?
Păcătoşilor, veniţi degrab! Sfânta Golgotă este deschisă şi Hristos este milostiv. Cădeţi înaintea Lui şi sărutaţi-l picioarele cele sfinte!
Numai Acesta, ca un milostiv, poate vindeca rănile voastre. O, ce fericiţi vom fi, când mult-milostivul Hristos ne va învrednici să-l spălăm cu multă smerenie, cu frică de Dumnezeu şi cu lacrimi fierbinţi, preacuratele Lui picioare şi să I le sărutăm cu dragoste! Atunci milostivul Hristos va binevoi să spele păcatele noastre şi ne va deschide uşile raiului, unde, cu mare bucurie, împreună cu arhanghelii şi îngerii, cu heruvimii şi serafimii şi cu toţi sfinţii vom slăvi veşnic pe Mântuitorul lumii, pe Preadulcele Hsus Hristos, Mielul lui Dumnezeu, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea Cea de o fiinţă şi nedespărţită.

Ieromonahul Tihon – Sfântul Munte

S-a scris viata Stareţului în ziua de 26 mai 1977, la pomenirea Sfântului Apostol Carp, la Chilia „Sfânta Cruce”, Mănăstirea Stavronikita.

Slavă Ţie, Dumnezeule!
Monahul Paisie

Written by uncrestinortodox

Iulie 10, 2006 at 2:15 pm

Părintele Daniil cel minunat

leave a comment »

Minunatul Părinte Daniil a trăit cam în acelaşi timp cu Hagi Gheorghe. Acesta făcea minuni încă de când era începător în călugărie. In vremea aceea a impresionat mult pe închinătorii evlavioşi şi s-au publicat chiar unele din minunile sale în revistele religioase ale unor ruşi cucernici.

Deci acele puţine lucruri pe care le-am aflat despre acest părinte sfânt şi de care m-am folosit mult, vreau să le scriu, ca să se folosească şi alte suflete.

Precum mi s-a spus, acesta era originar din Grecia şi a venit în Sfântul Munte cam în perioada revoluţiei greceşti de la 1821.

După ce s-a închinat „Maicii Domnului Portarita”, de la Sfânta Mănăstire Iviron, tânărul evlavios a trecut pe la Marea Lavră, s-a închinat Sfântului Atanasie şi a făcut rugăciune fierbinte ca Maica Domnului să-l povăţuiască spre a afla un stareţ virtuos, căruia să i se supună şi care să-l facă monah.

După aceea a pornit liniştit la drum cu încredere în Dumnezeu. După ce a trecut şi de Kerasia, mergând spre Sfanta Ana a apucat pe altă cărare şi a ajuns la Chilia Sfantului Artemie.

Stareţul de acolo era foarte cuvios şi un mare nevoitor, înzestrat cu multe virtuţi. Tânărul , a simţit că acest stareţ îl va odihni sufleteşte şi de aceea a rămas la el.

Ceilalţi părinţi de la chiliile din împrejurimi, văzând pe tânărul începător că se nevoieşte la fel ca stareţul său au început să se neliniştească şi-i spuneau acestuia din urmă să-l iconomisească puţin, pentru că e tânăr şi a început dintr-odată cu o asceză prea mare.
Dar stareţul le spunea:
–  Nu vă neliniştiţi, pentru că ştiu ce fel de ucenic am.

După putină vreme tânărul a fost făcut monah primind numele de Daniil. A ajuns la înalte măsuri duhovniceşti, pentru că era curat nu numai cu trupul şi cu sufletul, ci şi cu mintea, deoarece întotdeauna avea gânduri bune, iar în inima lui curată sălăşluia Hristos.

Odată au făcut foc în cuptor ca să coacă pâine şi să facă posmag. În timp ce Părintele Daniil împrăştia cu vătraiul cărbunii aprinşi ca să se încingă toată suprafaţa cuptorului, din pricina focului puternic coada vătraiului a ars, iar fierul a rămas înăuntrul cuptorului aprins.

Atunci el a spus aceasta stareţului său, care i-a poruncit:
– Ce te uiţi la mine? Fă-ti cruce, intră în cuptor şi scoate fierul ca să nu întârziem!

Părintele Daniil şi-a făcut cruce şi a intrat în cuptlorul aprins. A apucat cu mâinile flerul înroşit fără să-i pricinuiască nici cea mai mică arsură şi fără să i se ardă vreun fir de păr din barbă. Dar cel mai important a fost faptul că nici măcar nu i-a trecut prin minte gândul că se petrecuse cu el o minune.

Altă dată un bătrân de la chiliile învecinate, aşa numite valahe s-a îmbolnăvit şi în suferinţa sa a aflat putină uşurare de la castraveţii amărui. Când a venit iarna l-au cuprins iarăşi durerile şi a coborât la Mănăstirea Sfântul Pavel ca să găsească aici cel puţin castraveţi muraţi, pe care să-i încerce pentru durerile lui, dar n-a aflat.

Astfel, mâhnit şi îndurerat, urca pe poteca de la Sfânta Ana spre Cruce. Deşi era iarnă, şi nu existau nici măcar castraveţi muraţi, deodată a apărut înaintea lui Părintele Daniil, care i-a lăsat şase-şapte castraveţi proaspeţi, după care a plecat imediat.

Bătrânul s-a minunat şi a slăvit pe Dumnezeu, iar de îndată ce i-a mâncat, s-a tămăduit pentru totdeauna. De această dată Părintele Daniil a adus dragoste, binecuvântare dintr-o tară caldă foarte îndepărtată.

Un alt bătrân de la chiliile valahe venea într-o iarnă grea de la Sfânta Ana spre chilia lui. De îndată ce a ajuns la vârf, l-a cuprins un viscol şi a fost nevoit să se întoarcă puţin din drum, ca să se adăpostească sub stâncă, căci se înnoptase şi nu mai avea vreme să se întoarcă la Sfânta Ana.

Ningea mereu şi sufla un vânt puternic, iar el tremura de frig. Acolo unde se adăpostise, sub stâncă, a simţit pentru o clipă că cineva l-a cuprins în braţe şi l-a încălzit.

Apoi l-a cuprins un somn dulce, în care l-a văzut pe Părintele Daniil cum îl îmbrăţişa cu multă dragoste.
Când s-a luminat de ziuă, s-a deşteptat din somn şi s-a ridicat să plece, deoarece se oprise viforul.

Dar ce să vadă? Peste tot era zăpadă, numai lângă stâncă se topise de acea căldură dumnezeiască ce o răspândise Părintele Daniil. Astfel, bătrânelul s-a încălzit şi duhovniceşte şi a plecat bucuros din chilia sa slăvind pe Dumnezeu. Dar Părintele Daniil l-a încălzit mereu de dragostea lui Hristos.

Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Written by uncrestinortodox

Iulie 10, 2006 at 1:15 pm

Bătrânul Augustin

leave a comment »

Părintele Augustin s-a născut în Rusia în Aliskoghe din Poltava, în 1882. Numele lui de mirean a fost Antonie Korra.

Tatăl lui se numea Nicolae şi mama sa Ecaterina. Aceştia fiind oameni evlavioşi l-au crescut pe copilul lor Antonie în evlavie şi frică de Dumnezeu.

Încă de mic Antonie a mers la o mănăstire din patria lui unde a vietuit ca frate începător. O ispită însă, ce i s-a întâmplat, l-a făcut să părăsească mănăstirea şi patria sa şi să vină în Grădina Maicii Domnului, ca să-şi simtă sufletul în siguranţa împotriva acestui fel de ispite.

Precum mi-a povestit, în mănăstire toţi vieţuitorii erau bătrâni şi a fost trimis să ajute unui slujitor al mănăstirii la pescuit, pentru că monahii de acolo se întreţineau din peştele pe care îl prindeau.

Într-o zi a venit fiica acelui slujitor şi a spus tatălui ei să meargă repede acasă pentru o treabă grabnică, iar ea a rămas să-l ajute pe fratele. Ispita, însă, a biruit-o pe nenorocită şi, fără să se gândească, s-a repezit asupra fratelui cu intenţii păcătoase.

În clipa aceea Antonie s-a pierdut cu firea pentru că aceasta s-a petrecut pe neaşteptate. Atunci şi-a făcut semnul Crucii şi a spus: „Hristoase al meu, mai bine să mă înec, decât să păcătuiesc!”, şi s-a aruncat de pe mal în adâncul râului.

Dar Bunul Dumnezeu văzând bărbăţia tânărului nevinovat, care a procedat ca un nou Sfânt Martinian spre a se păstra curat, l-a ţinut deasupra apei fără să se ude.

Mai târziu mi-a spus: „Eu am sărit cu capul în jos, dar nu ştiu cum m-am aflat în picioare deasupra apei, fără să mi se ude nici măcar hainele!„.

În clipa aceea a simţit o pace lăuntrică şi o dulceaţă nepovestită, care a şters cu desăvârşire orice gând păcătos şi orice iritare trupească, ce i le pricinuise mai înainte acea fată prin gesturile ei necuviincioase.

Când fata l-a văzut pe Antonie stând în picioare deasupra apei, a început să plângă şi să se pocăiască pentru greşeala ei, fiind mişcată de această mare minune.

După aceasta fratele a plecat imediat la mănăstire, şi l-a rugat cu lacrimi pe stareţ să-i dea binecuvântarea să meargă la Sfântul Munte, spunându-i că este slab duhovniceşte şi că se teme să mai rămână în lume.

N-a spus nimic stareţului despre fapta necuviincioasă a fetei, ca să nu-i pricinuiască vreun rău, nici despre minunea ce se petrecuse cu el, ci numai pe sine se învinuia.

Fireşte, aceasta a fost cea mai mare minune, după părerea mea, că a luat greşeala asupra lui şi a acoperit-o pe vinovată, precum şi înfruntarea cu bărbăţie a acestei ispite, mai ales la o asemenea vârstă.

Căci pentru Dumnezeu, Care tine totul cu degetul Său, n-a fost greu să tină un începător deasupra apei unui râu.

Stareţul s-a învoit la rugăminţile lui – fireşte, nici nu-l putea împiedica – dar s-a mâhnit gândindu-se că pierde din obşte un începător ales.

Atunci Antonie a pornit îndată către Sfântul Munte. Acestea se întâmplau în anul 1908. După ce a vizitat diferite mănăstiri şi chilii din Grădina Maicii Domnului, a rămas la Chilia „Sfânta Cruce” a Mănăstirii Karakalu, unde a fost tuns monah în 1910, primind numele de Augustin.

În 1943 a plecat pentru mai multă linişte la o chilie de pe moşia Mănăstirii Filoteu, „Intrarea în Biserica a Maicii Domnului”, unde s-a nevoit cu mărime de suflet până la bătrâneţe fără să mai iasă în lume.

În 1950 am auzit pentru prima dată despre Bătrânul Augustin, dar nu mi s-a ivit prilejul să-l cunosc de aproape, însă toţi vorbeau despre sfinţenia lui.

În 1955 când am mers din nou la Mănăstirea Filoteu, l-am cercetat a doua zi la chilia sa, dar din păcate lipsea. Am lăsat puţine lucruri la uşa chiliei lui şi m-am întors la mănăstire, luând aminte să nu mă observe cineva şi astfel să dau de bănuit.

A doua zi, după amiază, a venit la mănăstire Bătrânul Augustin şi a întrebat:
– Unde este călugărul Paisie? Părinţii s-au mirat şi i-au răspuns:
–  Noi încă nu l-am cunoscut bine. Sfinţia Ta, de unde îl ştii?

Atunci i-au arătat chilia mea. Îndată ce am deschis uşa, mi-a făcut metanie până la pământ şi mi-a zis:
– Binecuvântaţi! Apoi mi-a spus:
– Dumnezeu să-ti ierte păcatele pentru binecuvântările ce mi le-ai lăsat.

Şi zicând acestea, scoase din traistă şapte piersici mici, învelite într-o basma, care nu se deosebeau ca mărime de corcoduşe şi pe care le culesese din piersicul pe jumătate uscat ce îl avea lângă chilia sa.

Eu am voit să ascund de bătrân faptul că dusesem acele lucruri la chilia sa, dar el mi-a spus:
– Eu te-am văzut de la „Proorocul Ilie”.

Schitul „Proorocul Ilie” se află la o distantă de aproape patru ore de chilia Bătrânului Augustin. Stareţul avea şi harisma străvederii. Pentru Dumnezeu, fireşte, nu există distante scurte sau lungi.

Şi fiindcă am vorbit despre aceasta, e bine să spun şi despre un caz asemănător în care s-a manifestat aceeaşi harisma.

Vecinul lui, diaconul Veniamin, aflându-se în chilia sa, a văzut uciderea familiei tarului, ca şi cum ar fi privit-o la televizor. După o vreme s-a aflat că în ziua aceea se săvârşise uciderea familiei tarului de către comunişti.

Desigur că şi Bătrânul Augustin vedea departe, deoarece avea televizor duhovnicesc, adică harisma străvederii, pe care o dobândise prin curăţia sufletului său, prin smerenie şi dragoste.

Fiindcă pe Stareţ îl durea inima de animalele chinuite, toţi cei ce aveau animale bătrâne sau infirme le aduceau lângă chilia lui fără să întrebe şi plecau.

Chilia Bătrânului Augustin devenise azilul animalelor din părţile Karakalului, Filoteului şi Ivirului. Sărmanul bătrân lua coasa şi aduna fân toată vara ca să hrănească pe timpul iernii animalele infirme şi bătrâne ale mirenilor.

Dacă găsea vreun alt animal bătrân părăsit, îl lua şi pe acela la azilul lui.
Când întâlnea pe vreun om pe drum, îi făcea metanie până la pământ şi-i spunea: „Binecuvântaţi”, nu cerceta dacă era preot sau monah, sau dacă mireanul era mare sau mic, pentru că având multă smerenie pe toţi îi considera mari, iar pe sine mai mic decât toţi.

Într-o zi când a făcut metanie unui mirean, l-a văzut un teolog şi smintindu-se, i-a spus:
– Faci metanie la mireni?
– Da, pentru că au harul Sfântului Botez, a răspuns Bătrânul Augustin.

Multa dragoste şi smerenie a Bătrânului nu avea margini. Odată mi-a spus că i-a apărut diavolul în chilie ca un câine înfricoşător, care scotea flăcări pe gură şi s-a repezit asupra lui să-l sugrume, deoarece îl ardeau rugăciunile lui.

Bătrânul Augustin, însă, l-a apucat şi l-a trântit de perete spunându-i: „Răule diavol, de ce războieşti făpturile lui Dumnezeu?”.

Apoi Stareţul a continuat:
– Şi diavolul era puternic, dar şi eu tare, şi l-am lipit de perete. După aceea, însă, aveam remuşcări că l-am lovit pe diavol.

Aşteptam cu nerăbdare să se lumineze de ziuă ca să merg la duhovnic şi să-i mărturisesc că l-am lovit pe diavol. De îndată ce s-a luminat, am mers în Provata, la duhovnic şi m-am mărturisit.

Duhovnicul meu, însă, a fost foarte îngăduitor şi nu mi-a dat nici un canon, ci mi-a spus să mă împărtăşesc. Eu, de bucurie, toată noaptea am rostit Rugăciunea lui Iisus şi apoi am mers la Sfânta Liturghie şi m-am împărtăşit.

Când preotul mi-a băgat linguriţa în gură, am văzut Sfânta împărtăşanie ca pe o bucată de carne cu sânge şi am mestecat-o, ca s-o înghit, în acelaşi timp am simţit o mare veselie, pe care nu o puteam suferi.

Din ochi îmi curgeau lacrimi dulci, iar capul meu răspândea lumină. Am plecat repede, ca să nu mă vadă părinţii, iar mulţumirea (de după Sfânta împărtăşanie -n. tr.) mi-am citit-o singur la chilie.

Chipul Bătrânului era luminos, pentru că îl adumbrise harul lui Dumnezeu. Chiar şi numai dacă-l vedeai, uitai orice supărare, pentru că răspândea bucurie din bunătatea sa lăuntrică, îmbrăcămintea sa exterioară, o dulamă răscârpită, era mai rea decât haina ce o pune grădinarul ca momâie împotriva gaiţelor.

Dacă se întâmpla să-i dea cineva vreun lucru bun, îl dădea şi el altuia.
Chilia lui era centrul lucrătorilor ce cărau lemnele mănăstirilor la porturi. Orice aveau nevoie lucrătorii mergeau la chilia Bătrânului Augustin şi luau fără să-l întrebe.

De multe ori îi luau tot ce avea, iar după aceea era găsit căzut la pământ de istovire. Singura soluţie ar fi fost să-l aprovizioneze mănăstirea cu putină făină ca să-şi facă cir.

Şi-a procurat şi o tigaie veche şi frământând putină făină numai cu apă şi sare, o cocea ca pită, şi asta îi era pâinea şi mâncarea sa. Când era dezlegare la untdelemn înmuia o pană în ulei şi făcea o cruce pe pită, şi în felul acesta făcea dezlegare în zilele de sărbătoare.

Unii călugări îl ispiteau pe Bătrân, întrebându-l:
– Ce mănânci, Părinte Augustin?
– Eu mănânc numai clătite, răspundea el.

Când părinţii îi dădeau vreo sardea sărată, o păstra ca să ospăteze cu ea vreun străin. Stareţul lua capul sardelei, iar oaspetelui îi punea sardeaua şi era plin de bucurie, că îl ospăta cu peşte.

Numai de acestea făcea şi se înfrâna pe sine, dar Hristos îl sătura mereu cu harul Său. Toţi părinţii şi mirenii din ţinutul acela îl iubeau mult, dar mai ales părinţii din Mănăstirea Filoteu, care îl rugau să vină în mănăstirea lor ca să-l îngrijească, deoarece începuse să nu mai vadă.

Stareţul, însă, se gândea ce vor face animalele infirme şi bolnave de care se îngrijea, dacă el va pleca. De aceea n-a primit.

În cele din urmă -Dumnezeu să le răsplătească părinţilor – l-au luat şi pe el şi toate animalele sale şi astfel i-au odihnit gândul, în mănăstire, fireşte, părinţii l-au îngrijit bine, lucru ce îl considera o mare binecuvântare a Maicii Domnului.

Drept recunoştinţă cânta mereu „Cuvine-se cu adevărat…”, iar ochii i se umpleau de lacrimi de bucurie.

Prezenţa Bătrânului Augustin a fost o binecuvântare pentru mănăstire şi mult i-a ajutat pe părinţii bătrâni de la bolniţă, deoarece pe Părintele Augustin nu-l cercetau numai oamenii, ci şi sfinţii şi îngerii şi chiar Maica Domnului.

Când Stareţul o vedea în bolniţă pe Maica Domnului sau pe sfinţi iar pe bătrâni stând întinşi sau şezând, mult se întrista. De aceea mergea şi-i scutura să se scoale şi le spunea: „Maica Domnului'”, sau când vedea vreun înger: „îngerul!”.

Aceia fireşte nu vedeau nimic, însă pricepeau că se întâmplă ceva şi se ridicau îndată şi stăteau cu evlavie.

Dar monahul responsabil peste bolniţă le considera pe acestea înşelări şi-l certa spunându-i:
– Lasă-i pe bătrâni în pace! Pe tine să te ascultăm cu înşelările tale?

Dar Bătrânul continua să-i trezească, deoarece nu se putea abţine din pricina evlaviei.

Când mergeau părinţii să-l vadă, înainte ca aceia să-l întrebe cum se află, Bătrânul Augustin îi întreba:
– Ce fac măgăruşii mei?
– Sunt foarte bine, răspundeau aceia. Şi Stareţul se bucura.
– Dar Sfinţia Ta, cum o duci, Părinte Augustin?
– Slavă lui Dumnezeu, foarte bine.

Astfel, bucuros şi plin de bunătate, slavoslovind pe Dumnezeu şi rugându-se neîncetat, a petrecut o viaţă paradisiacă în Grădina Maicii Domnului. Având pe Hristos întru sine, inima lui devenise rai, şi de aceea s-a învrednicit să vadă încă de aici îngeri şi sfinţi şi chiar pe Maica Domnului, iar apoi să dobândească bucuria cea veşnică.

În clipa când trebuia să plece către cer sufletul Bătrânului Augustin, faţa lui a strălucit de trei ori. Dumnezeu a iconomisit să se afle acolo şi responsabilul peste bolnită, care s-a minunat şi astfel s-a încredinţat că cercetările dumnezeieşti pe care le avusese Stareţul fuseseră adevărate.

Bătrânul Augustin s-a odihnit în Domnul la 27 martie 1965, fiind în vârstă de optzeci şi trei de ani.

Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Written by uncrestinortodox

Iulie 10, 2006 at 9:59 am

Bătrânul măreţ

leave a comment »

Unul din părinţii ce a trăit în chip ascuns şi care s-a nevoit cu mărime de suflet în Grădina Maicii Domnului, ca să-şi dobândească „dorirea”, mântuirea sufletului, a fost şi bătrânul Filaret, prietenul virtuţii.

Patria lui pământească a fost Transilvania din România. S-a născut în anul mântuirii 1892 şi la Sfântul Botez i-au dat numele de Nicolae. Pe tatăl său îl chema Ioan şi pe mama sa Maria, iar numele de familie era Dusa.

Mireanul Nicolae Dusa a venit la Sfântul Munte în anul 1912, la vârsta de douăzeci de ani. El a fost tuns monah la Chilia Sfântului Ipatie a Mănăstirii Vatopedu şi a fost numit Filaret.

A stat acolo opt ani iar în anul 1920 a venit la Chilia „Sfântul Andrei” din Kapsala a Mănăstirii Stavronichita la bătrânul Modest, pe care l-a îngrijit şi a luat binecuvântarea lui. În chilia aceasta şi-a continuat şi şi-a săvârşit „lupta cea bună”.

Încă din 1956 am auzit de cuviosul Stareţ şi de măsura duhovnicească la care ajunsese de la mulţi părinţi şi mai ales de la ucenicul său, părintele Vartolomeu, care venea la Sfânta Mănăstire Filoteu.

Dar de aproape m-am învrednicit să-l cunosc pe acest preacuvios bătrânel în 1968, când locuiam aproape de el, la Chilia Sfintei Cruci a Sfintei Mănăstiri Stavronichita.

Când mergeam la el îl găseam afară, în picioare, cu o mână sprjinindu-se de balustradă, iar în cealaltă ţinând metaniile. Suferea mult de insuficientă respiratorie şi de aceea ieşea mereu afară.

Când îl întrebam: „Ce faci părinte?”, îmi răspundea: „Slavă lui Dumnezeu!”. „Ce vrei să-ti aduc?”. „Maica Domnului îmi iconomiseşte tot ce am nevoie”.

Nu primea nimic. Iar dacă cineva îi lăsa ceva pe ascuns, aceasta era un chin pentru mărinimosul bătrânel, pentru că trăia cu o mare acrivie duhovnicească.

Adică trebuia să facă multă rugăciune, căci supraevalua lucrurile ce i le aduceau alţii. Dacă ceva valora cinci drahme, el îl aprecia la douăzeci şi trebuia să facă douăzeci de aţe de o sută de „Doamne Iisuse…” cu închinăciuni pentru cel ce îi aducea binecuvântarea.

Odată l-am rugat pe bătrân să primească o mică binecuvântare, dar el a refuzat.

– Nu pot, nu pot nu apuc să fac rugăciunile şi metaniile ce le-aş datora. Am şi îndatoririle mele duhovniceşti, le am şi pe ale părintelui Vartolomeu, pentru că e bolnav şi Hristos va cere de la el numai răbdare.

Părintele Vartolomeu, ucenicul lui, suferea de mulţi ani de un parkinson avansat şi tremura tot. Iar Bătrânul Filaret, pe lângă faptul că îi împlinea îndatoririle lui duhovniceşti îl şi slujea în acelaşi timp, cu toate că era bătrân de şaptezeci şi opt de ani. L-a slujit cincisprezece ani, până când a căzut şi el la pat.

I se spărseseră venele picioarelor din pricina statului în picioare la rugăciune şi lichidul din ciorapi curgea în papuci, iar din papuci pe podea. Fiindcă suferea de plămâni, stătea într-un colt ca să nu cadă, învelit cu nişte pături vechi.

Fireşte îl cercetau mulţi părinţi, dar ori toţi deodată, ori nici unul, deoarece fiecare îşi spunea că poate va merge altul, în cele din urmă rămâneau singuri şi fără de ajutor.

Dar în zilele acelea desigur că simţeau în mai mare măsură mângâierea dumnezeiască, deoarece le lipsea cea omenească. Şi fiindcă amândoi aveau dragoste nobilă, căci fiecare din ei se gândea la celălalt, Hristos şi Maica Domnului se gândeau la ei şi-i mângâiau dumnezeieşte.

Pe Bătrânul Filaret şi pe ucenicul său, părintele Vartolomeu, care era aproape paralizat, au vrut să-i ia ca să-i îngrijească, nu numai mănăstirile, ci şi unele chilii, dar ei n-au primit.

Gândul îmi spune că în chilia lor au trăit multe experienţe dumnezeieşti şi de aceea nu-i lăsa inima să se despartă de acel loc dumnezeiesc, dar şi pentru că având suflete nobile, nu voiau să devină o greutate pentru alţii.

Într-o zi, când i-am cercetat din nou, înaintând spre chilia Bătrânului Filaret am simţit o mireasmă nespusă. De îndată ce am deschis uşa chiliei lui, am simţit o mireasmă şi mai puternică.

Dar ce să văd? Sărmanul bătrânel era căzut şi atât de înţepenit încât nu se mai putea ridica, nici nu mai putea respira. Atunci l-am ridicat iar el a început încet-încet să respire şi prin semne mi-a arătat că vrea să-l acopăr.

Nu îi mai rămăsese sânge, şi de aceea îi era tare frig. Şi deşi, omeneşte vorbind, ar fi trebuit atât duşumeaua cât şi bătrânul să miroase urât din pricina lichidului ce curgea continuu din picioarele lui, însă toate răspândeau mireasmă, pentru că avea un suflet bine-mirositor.

Când l-am văzut în starea aceasta, l-am rugat pe părintele Vartolomeu să-mi dea voie să rămân la chilia lor ca să-i ajut, dar el n-a primit. Mi-a spus să vin a doua zi şi astfel am fost nevoit să mă întorc la chilia mea.

Dar în noaptea aceea, ce mi s-a întâmplat? În timp ce rosteam rugăciunea „Doamne Iisuse…” pentru Miezonoptică, ce să văd?… Văd pe Bătrânul Filaret cu o fată luminoasă, ca a unui copil de doisprezece ani, că se urcă spre cer într-o lumină cerească.

Din aceasta am înţeles că sufletul lui curat se odihnise întru Domnul. Era ziua de 1 iunie 1975. A adormit la vârsta de optzeci şi trei de ani.
Să avem binecuvântarea lui. Amin.

După aceasta pe părintele Vartolomeu l-a îngrijit Mănăstirea Stavronichita. Mare este plata lor. El a meritat această bună îngrijire şi pentru un alt motiv, căci fiind copil de cincisprezece ani a venit din România în Grădina Maicii Domnului ca să se nevoiască duhovniceşte în timp ce ceilalţi copii de vârsta lui se jucau în patria lor.

Părintele Vartolomeu a slujit destui ani ca monah şi la spitalul de leproşi ce îl avea Mănăstirea Iviru pe teritoriul ei.

Maica Domnului „Portărita”, care are grijă de leproşi, să aibă grijă şi de mântuirea leprosului meu suflet. Amin.

Written by uncrestinortodox

Iulie 10, 2006 at 9:27 am

Publicat în Despre dragoste