Culegere de îndrumări

 scrise de către Avva Isaia, pentru prea cinstita Teodora

Ţi-am primit scrisoarea de Dumnezeu iubitoare şi, o dată cu ea, am primit şi sufletul tău de Dumnezeu iubitor. În ea ne întrebi pe noi, cei lipsiţi de fapte bune şi nevrednici chiar de numele de monah, despre închinăciuni, cântare de psalmi, despre cinul vieţii monahale şi despre rânduiala privitoare la mâncare. Aşa cum totdeauna te-am ascultat, îţi dau scurt răspuns şi la această rugăminte. Îmi e teamă de cuvântul Domnului care zice: cel ce învaţă şi nu face, ca un făţarnic, se va numi mai mic printre cei ce se nevoiesc a intra în Împărăţia Cerurilor. Întrucât însă, ascultarea nu este fără răsplată, iar credinţa si dragostea Lui de noi este mare, de aceea, nădăjduiesc spre toate acestea şi spre cinstitele tale rugăciuni şi îţi scriu, ca şi cum aş fi povăţuit de ele, după cum mi-ai poruncit.

Părinţii înţelepţiţi de Dumnezeu spun că sufletul nostru are trei părţi: mintea, pe care ei o numesc şi putere cuvântătoare, puterea aţâţătoare şi puterea poftitoare. În aceste puteri, virtuţile se află în chip firesc si lăuntric, iar viciile petrec din afară, prin pierderea faptelor bune. Virtuţile minţii sunt dreapta credinţă, cunoştinţa, înţelegerea bună, smerenia, neîncetata aducere aminte ele Dumnezeu în inimă, pomenirea morţii, gândurile curate, depărtare de lucrurile lumii — depărtare de viaţă şi de deşertăciunile ei, cum sunt: agonisirea, felurite mâncări şi băuturi, legăturile nefolositoare cu oamenii şi celelalte asemenea, cu care se spurcă sufletul celui ce se linişteşte.

Tocmai de aceea Sfinţii Părinţi, după cum ei singuri au trăit prin pustietăţi şi munţi, tot astfel au rânduit şi femeilor să se liniştească, îndepărtându-se de legăturile şi de orice fel de relaţii cu bărbaţii, pentru ca în felul acesta să se întărească mai bine în fapte bune, în răbdare, prin desăvârşită linişte şi deplină retragere din cele din afară, să-şi desprindă năravurile şi simţămintele, să-şi păzească mintea şi gândurile curate şi să dobândească pe Dumnezeu cu faptele săvârşite în linişte. Faptele liniştii sunt: postul, privegherea, culcarea pe jos, citirea, metaniile în fiecare ceas.

Trebuie să facem de fiecare dată cel puţin 100 de metanii; apoi să sărutăm cinstita icoană a prea dulcelui lisus Hristos şi Dumnezeului nostru, să citim ceva. Cel mai important lucru însă — Doamna şi sora mea — este să stârpeşti răutatea din inimă, prin moartea faţă de lume, prin orice gând de înfrânare, printr-o răbdătoare petrecere în viaţă liniştită, printr-o adevărată smerenie, prin rugăciuni de zi şi de noapte, şi prin dragoste pentru Dumnezeu. Cu aceste fapte sufleteşti şi trupeşti, răul se dezrădăcinează, iar binele se vădeşte şi creşte. De altfel, să ştii, Doamnă, că nimeni nu poate face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu, aşa cum fără dorinţa şi osârdia noastră, nici noi nu putem izbândi ceva.

Cine a cunoscut dragostea lui Dumnezeu şi îşi aduce aminte de bunătăţile făgăduite şi ele binefacerile şi apărările din fiecare zi, cu care Dumnezeu ne izbăveşte din nevoi şi din ispite omeneşti şi de năvălirile demonice, acela nu va şedea în liniştea sa fără o inimă dureroasă. Dacă cei ce iubesc bunurile pământeşti întrebuinţează toate mijloacele, înfruntă orice suferinţă, îşi cheltuiesc puterile şi banii numai ca să nu se lipsească de lucrul dorit, atunci, cu atât mai mult cei ce au îndrăgit bunătăţile cereşti, trebuie să facă orice bine şi să sufere cu bucurie toate necazurile, numai să nu se lipsească de Împărăţia Cerurilor. Şi tu, buna mea soră, întărită de harul ceresc, ai lăsat lumea şi ai părăsit toate la o vârstă atât de fragedă, crezând în Hristos Dumnezeu Care spune: cel ce nu se va lepăda de toată avuţia sa, nu poate să fie ucenicul Meu şi cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă sau pe fraţii săi mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; de asemenea: cel ce a lăsat case şi vii pentru Mine, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică; şi încă: veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni.

Auzind aceste cuvinte, tu ai crezut — suflet binecuvântat — şi ai săvârşit după credinţa ta, dorind să petreci o viaţă liniştită, slăvită, cinstită şi înaltă. Cu înţelepciune ţi-ai ales această viaţă. De altfel, să ştii că cinstita casă a sfintei linişti e mare şi grea; de aceea are nevoie de temelii puternice şi solide; altminteri, dacă sub cinstita clădire de fapte bune se vor aşeza temelii slabe, ea se va nărui toată, iar căderea acestei bisericuţe va fi mare. Temeliile liniştii sunt: postul cu smerenia, tăcerea, citirea, îndepărtarea de vorbirea cu bărbaţii şi femeile, privegherea, rugăciunea, metaniile multe. Acestea sunt temeliile cinstitei linişti.

În primul rând, Doamna mea, să-ţi cunoşti scopul pentru care ţi-ai lăsat neamul tău şi ai ieşit din casa tatălui tău. Fără îndoială că tu ai ieşit ca să urăşti lumea şi tot ce este în lume, şi nu numai ca să urăşti cele lumeşti, ci ca să te şi nevoieşti împotriva gândurilor pătimaşe şi desfrânate, ca să nu-ţi spurci mintea unindu-te cu ele si să-ţi păzeşti inima curată si înfrântă, în care locuieşte Duhul Sfânt,prin mijlocirea rugăciunii neâncetate. Pentru aceasta, de vor năvăli asupra ta demonii cu pofte urâte, înarmează-te cu postul, cu privegherea, cu reaua pătimire, cu liniştea şi tăcerea, cu smerenia şi rugăciunea stăruitoare şi luptă-te împotriva ei ca o credincioasă roabă a adevăratului Dumnezeu, ca să poţi spune cu David: întru smerenia noastră Şi-a adus aminte Domnul de noi.

Să ştii, Doamna mea, că dacă Domnul nu va zidi casa, în zadar se vor trudi ziditorii; cu adevărat, buna mea soră, chiar şi cele ce ni se par bune din cele ce facem, dacă ne gândim bine, se vor dovedi a fi rele, vrednice de ocară şi de osândă. Căci cine poate să-şi ţie curăţia ca losif ? Să iubească pe Dumnezeu ca Avraam? Să postească precum Moisi, Ilie si Daniil ? Să moară în fiecare zi, ca Apostolul Pavel, ca mucenicii si cuvioasele femei, care pentru Hristos şi-au vărsat sângele, sau să-I placă Lui în linişte şi să pătimească rău, chiar până la moarte, pentru Împărăţia Cerurilor ?

Dacă mereu îţi vei aduce aminte în mintea ta de bărbaţii sfinţi, de prea cuvioasele femei si de virtuţile lor, atunci, desigur că vei găsi cu câtă desăvârşire au iubit sfinţii pe Dumnezeu şi te vei mustra pe tine, nu numai pentru că n-ai făcut nimic asemănător, dar nici nu te-ai gândit măcar la una ca aceasta. De asemenea, contemplând bunătatea lui Dumnezeu, după care El a binevoit să Se facă om pentru noi şi să moară, tu îţi vei socoti toate faptele tale ca pe o cârpă lepădată, ca pe un gunoi, ca pe un nimic. Astfel, Doamna mea, cugetând neîncetat la acestea, alungă mândria sufletească şi ele vei face ceva bun în liniştea ta cea bună, să socoteşti acel bun ca pe ceva ce nu preţuieşte nimic si nici să nu te gândeşti că faci o faptă bună; ci dispreţuieşte toată cinstea şi fala lumii, ca pe o cârpă netrebnică.

Ţine minte, suflet iubitor de Hristos, ca o roabă a lui Dumnezeu, tu ai datoria şi să-I lucrezi Lui, îndeplinind cu credincioşie orice poruncă pe care ne-a dat-o Bunul nostru Stăpân. De aceea, când vei împlini toate, atunci cugetă smerită în tine: am împlinit ca o roabă ceea ce ni s-a poruncit, şi socoteşte-te ca o făptură netrebnică. De asemenea, Doamna mea, orice ai face, fă pe ascuns, fă numai pentru Dumnezeu; mustră-te mereu şi spune gândului tău: ce gând tâmpit! De ce te înalţi ? Prima mustrare să-ţi fie că tu îţi faci voia şi că, ceea ce îţi dă tăria şi puterea într-o asemenea nevoinţă, este lauda omenească şi slava cea bună pe care o ai printre ei; iar surorile care se află în supunere, nu fac cele ce voiesc, ci ceea ce porunceşte stareţa, chiar dacă ele n-ar voi să facă cele poruncite. Mustrându-ţi gândul în acest punct, tu vei putea să scapi, măcar în parte, de cursa demonului mândriei. De altfel, atât în aceasta, cât şi în cealaltă, tu nu poţi să izbândeşti altfel decât atunci când vei petrece întotdeauna în linişte. Dacă uneori te vei linişti cu bucurie, iar alteori vei rătăci încolo si încoace, târâtă de demonul iubirii de lume, atunci deşartă va fi osteneala şi tot ce vei face va fi fără nici un rost. În asemenea caz, la ce bun să mai trăieşti?

Dacă însă te vei linişti întotdeauna, vei săvârşi fapte bune, te vei socoti mai rea decât toţi oamenii, te vei mustra ca pe una ce şezi fără rod în chilia ta si vei fugi ele legăturile cu bărbaţii, atunci fericită vei fi tu între femei si fericită va fi calea pe care ai umblat, despărţindu-te de trup.

Vezi, buna mea soră, să nu te osteneşti în zadar! În chilie să nu faci nici mai mult, nici mai puţin din pravila pe care ţi-am dat-o ţie; tot ceea ce este peste măsură, e de la demon. Mergi pe calea împărătească pe care ţi-am arătat-o. Când însă vei voi să faci ceva mai mult, să nu-l faci fără ştirea si sfatul meu. Prin urmare, şezând în chilia ta, să ai o lucrare duhovnicească, adică citirea, cântarea de psalmi, rugăciunea, metanii cât mai multe şi o mică lucrare de mână. Adu-ţi aminte de prea dulcele lisus, adu-ţi aminte de moarte, adu-ţi aminte de păcatele de mai înainte şi de căderile zilnice, cum sunt: neângrijirea de orice faptă bună adusă de cel viclean, alunecarea limbii, mişcările necuvântătoare ale mâniei şi poftei, rătăcirea minţii, gândurile rele.

Caută să simţi toate acestea în tine şi îndată ce vei găsi ceva asemănător, grăbeşte-te să-l îndrepţi şi, tăindu-l din rădăcini, aruncă-l departe de inima ta, pentru că altminteri, neghinele răutăţii vor înăbuşi grâul faptelor bune în sufletul tău şi te vei dovedi fără rod în ziua Judecăţii, asemenea celor cinci fecioare nebune, apoi pentru trezirea zdrobirii şi râvnei după Dumnezeu din nou să dai de lucru gândurilor bune cum sunt: aducerea aminte de veşnicele munci, de bărbăţia mucenicilor, de răbdarea si de minunata tărie a nevoitorilor şi nevoitoarelor femei, .şi de virtuţile tuturor sfinţilor. Sileşte-te spre rugăciunea duhovnicească în care eşti învăţată să te rogi neâncetat, zi şi noapte, adică: „Doamne, lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!”

Cugetă întotdeauna în inima ta despre pogorârea lui Dumnezeu la noi, despre prea sfintele Lui patimi, despre Cruce şi despre moarte, despre pogorârea în iad, despre tot ce a făcut El pentru noi şi ce a făgăduit celor ce rău pătimesc pentru El. Câte si ce fel de patimi n-a suferit pentru noi, oare, Bunul Dumnezeu ? Iar eu ?

Aşa să-ţi vorbeşti, buna mea soră: n-am împlinit nici una din poruncile lui Dumnezeu! El, după negrăita Sa bunătate şi nemăsurata Sa iubire de oameni, a izbăvit si mă izbăveşte în fiecare zi de înşelările demonice şi de năvălirile din partea oamenilor, iar eu, nenorocita şi mult păcătoasa, îl mânii în fiecare zi neîmplinind voia Lui şi îl amărăsc cu gândurile cele rele, iar diavolului, vrăjmaşul meu, care în fiecare ceas se luptă împotriva mea, îi fac pe plac, făcându-i voia.

Cugetând la toate acestea, în chilia ta, buna mea soră, vei vedea ce umilinţe şi ce plâns îţi vor veni, ce smerenie şi ce zdrobire de inimă vei dobândi!

Pe deasupra, cercetează ce fel de fapte bune faci, ce ai făcut până acum şi care din ele îţi mai lipsesc? Virtuţile liniştii sunt smerenia desăvârşită, ascultarea desăvârşită, castitatea, postul şi privegherea desăvârşită, mulţimea metaniilor, citirea, tăcerea, curăţenia, pacea care întrece toată mintea, aducerea aminte de Dumnezeu, aducerea aminte de moarte, dreptatea în toate faptele bune. O dată cu aceste lucrări de folos intră în sufletul monahului fericita smerenie; iar prin smerenie, Se sălăşluieşte Dumnezeu într-însul. Sălăşluiască-Se şi în mintea ta Dumnezeu, iar harul Său să coboare asupra ta, după făgăduinţa Sa.

Spune gândurilor rele: duceţi-vă de la mine toţi cei ce faceţi fărădelegea si faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie! Pune deasupra, gândurilor tale ca pe o strajă şi ca pe un cap, aducerea aminte ele Dumnezeu şi aducerea aminte de moarte, iar ca învăţător pe prea dulcele lisus Hristos şi Dumnezeul nostru, neintroducând nimic în chilia ta, nici din cele curate, nici din cele necurate.

Vorbeşte cu tine însăţi: cum am petrecut ziua de astăzi, sau noaptea, sau chiar fiecare ceas din zi şi din noapte? Dacă ai făcut ceva bun, vorbeşte cu smerenie şi cu mulţumire: Slavă îndelung-răbdării Tale, Doamne, slavă iubirii Tale ele oameni, Stăpâne, slavă bunătăţii Tale sfinte!

Cugetă la toate acestea în fericita-ţi linişte, înlăuntrul chiliei tale, plângi neâncetat, pentru ca diavolul cel de trei ori blestemat să nu te molipsească cu gânduri netrebnice şi rele; să nu-ţi întunece lumina faptelor bune şi să nu-ţi rănească inima cu dorinţe spurcate şi deşarte.

Roagă-te, Doamna mea, pentru pacea a toată lumea, pentru mântuirea creştinilor, pentru toţi oamenii. Roagă-te pentru Domnul — Doamna si sora mea — şi pentru mine sărmanul, pentru că eu niciodată nici un bine nu am făcut, neavând nici cea mai mică urmă de fapte bune, îngreuiat de nenumărate păcate şi patimi, eu, nenorocitul, care scriu şi învăţ pe alţii, iar pe tine să te apere Dumnezeu de orice rău văzut şi nevăzut si să se împlinească spre împlinirea voii Lui, întru toate zilele vieţii tale!

Iată, Doamna mea, monahie Teodora, o dovadă a dragostei duhovniceşti ce o am pentru tine, eu netrebnicul şi săracul, pe care să o păstrezi spre paza şi întărirea binecuvântatului tău suflet si trup, căci altfel nu-ţi pot răsplăti după dreptate dragostea ta curată pe care întotdeauna o ai pentru noi, decât printr-o bună dorinţă, ca să treci fără primejdie viaţa aceasta de scurtă vreme şi cu darul lui Hristos să treci cu bucurie — să intri în viaţa cea viitoare, ca să te bucuri împreună cu prea cuvioasele si sfintele femei, în vecii vecilor. Amin!

Mi-aduc aminte că odată, sufletul tău nobil — doamna şi sora mea — a întrebat sărăcia mea cum trebuie cântaţi psalmii. Atunci ţi-am răspuns şi te-am lămurit prin viu grai cum trebuie să se săvârşească cântarea de psalmi. Acum însă vreau să însemnez acele graiuri şi prin scris, sufletului tău iubitor de Hristos. Ascultă cu luare-aminte, înţelege şi chibzuieşte singură cele ce-ţi scriu.

Toţi oamenii, stând de vorbă cu alţii, ştiu ce vorbesc şi ei înşişi stau de vorbă cu luare-aminte, ascultând cuvintele altora.

Uneori se întâmplă ca în timp ce cei ce vorbesc ştiu ce vorbesc altora, cei ce ascultă, adeseori nu iau aminte bine la cele ce li se vorbesc.

Este oare vreo raţiune în astfel de oameni ? Pentru asemenea neatenţie, la cele ce ne vorbesc nouă alţi oameni, suntem socotiţi neraţionali si netrebnici; atunci, ce fel de nădejde de mântuire putem avea noi, când, începând cântarea de psalmi, aceste cuvinte ale Duhului Sfânt, cu gura le cântăm şi parcă slăvim în cântări pe Dumnezeu, iar cu mintea nu suntem deloc atenţi la cele ce cântăm, când ne predăm mintea domeniului celui viclean şi el, de la începutul cântării, hotărăşte spre grija unor lucruri ce par necesare sau ne umple cu amintiri necurate şi spurcate, şi noi nu simţim nimic din ceea ce cântăm ?

Aşadar, buna mea Doamnă, arată măcar o astfel de luare-aminte în vremea cântării psalmilor, cum o ai în vremea când stai de vorbă cu alţii. Dacă nu-ţi vei depune silinţa în privinţa aceasta, atunci cântarea ta de psalmi şi vorbirea ta cu Dumnezeu îţi vor fi spre distrugere şi spre nimicire.

Această osteneală nu va fi numai zadarnică, ci şi vătămătoare. Cel ce cântă astfel, trebuie să plângă şi să suspine, pentru că vrând să-I placă lui Dumnezeu, ÎI mânie mai mult cu cântarea sa cea fără rânduială.

Rânduiala cântării trebuie să fie la tine astfel: după apusul soarelui, încuie uşa chiliei tale şi fă cele 100 de metanii legiuite, apoi, ridicându-ţi mâinile spre cer, spune de trei ori: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătoasei şi netrebnicei roabei Tale! Spune-o din adâncul inimii, cu suspinuri şi cu zdrobire, mai departe: Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne, lisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-mă pe mine. Amin! Sfinte Dumnezeule…; Prea Sfântă Treime…; Tatăl nostru…; Doamne, miluieşte (de douăsprezece ori); Veniţi să ne închinăm… (de trei ori) şi începe psalmii, cântând cu toată luarea-aminte două catisme, bate iarăşi 100 de metanii, spune din nou: Dumnezeule, milostiv fii mie… de trei ori; Veniţi să ne închinăm… si iarăşi două catisme. După terminarea lor, iarăşi 100 de metanii; Dumnezeule, milostiv fii mie păcătoasei… şi Veniţi să ne închinăm… de trei ori; şi încă o catismă. După terminarea ei: Sfinte Dumnezeule…, Doamne, miluieşte de 100 de ori şi metanii 100; Dumnezeule, milostiv fii mie…, Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie… de trei ori şi Pentru rugăciunile Părinţilor noştri… Apoi închină-te la sfintele icoane şi du-te de te odihneşte. Sileşte-te din toate puterile să fii în biserică o dată cu ultimele bătăi de toacă. Procedând astfel, vei fi fără primejdie din partea săgeţilor vicleanului. De altfel, te rog, pe cât se poate, citeşte mai fără grabă, ca şi mintea să înţeleagă ce citeşti.

Venind în biserică, cântă mijloceasul întâi, apoi aşază-te, citeşte puţin şi dacă ai, apucă-te de lucrul mâinilor. Ceasurile să le săvârşeşti în chilie, astfel: când va fi ceasul trei scoală-te, fă 50 de metanii şi începe să cânţi; după terminarea cântării de psalmi, mai fă 50 de metanii şi aşează-te să citeşti; tot astfel să faci la ceasul al şaselea şi al nouălea. Citeşte de asemenea rânduiala celor scrise şi împlineşte cele 720 de metanii.

Inchină-te Domnului până la pământ, zi Tatăl nostru şi gustă pâinea cea de toate zilele, apoi aşază-te şi citeşte în felul acesta. Întotdeauna după cântarea de psalmi trebuie să urmeze citirea şi după citire, iar rucodelia. Procedând astfel, tu nu vei cădea niciodată în trândăvie.

Când îţi mănânci pâinea în chilia ta, femeia care îţi slujeşte nu trebuie să fie de faţă; ea, punându-ţi în faţă pâinea, apa şi puţine verdeţuri, să iasă. Când vei termina, cheam-o din nou, căci nu trebuie ca cineva să se uite la cel ce se linişteşte, nici chiar când doarme.

Iată, eu ţi-am arătat rânduiala celui ce se linişteşte pentru Domnul şi celui ce doreşte să-şi plângă păcatele sale.

Roagă-te şi pentru mine şi pomeneşte-mă întotdeauna în rugăciunile tale.Rugăciunile tuturor sfinţilor să fie cu tine, păzindu-te de orice rău. Amin!

Cât despre cele 720 ele metanii, cum erau aceste metanii se ştie cu adevărat din obiceiul de obşte, se fac 10 închinăciuni, şi apoi o metanie.

În mănăstirea Sfântul Sava, fiecare e îndatorat să bată 1500 de metanii din care 150 cu fruntea la pământ, care se bat la fiecare 10 închinăciuni. Se bat înainte de utrenie, pentru care se loveşte în toacă, cu o oră înainte ele utrenie.

Aceste metanii tu trebuie să le împlineşti în tot anul, până la ultima suflare, afară de cazul când eşti bolnavă. În Cincizecime până la Duminica tuturor Sfinţilor, nu trebuie să le baţi, precum nici în cele 12 zile ale Naşterii Domnului, îndeplineşte-le 5 zile din fiecare săptămână, în tot anul, fără excepţie, dacă vrei să duci o viaţă neprimejduită de cursele diavolului. Roagă-te şi pentru mine, după cuvântul Apostolului care zice: rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi.

Adună-ţi, Doamna mea, mintea, întăreşte-ţi evlaviosul tău gând şi fii cu luare-aminte la cele ce vreau să-ţi scriu acum.

Din timpul când omul, căzând de la Dumnezeu prin călcarea poruncii, a fost alungat din rai, diavolul şi demonii lui au dobândit o intrare spre gândul lui ca să-l clatine, să-l tulbure şi să-l risipească ziua şi noaptea, la unul mai mult, la altul mai puţin. Isihastul smerit nu se poate izbăvi altfel de această înşelăciune a vicleanului, decât prin neîncetata aducere aminte de Dumnezeu. Astfel, el întotdeauna trebuie să repete cu luare-aminte sfântul nume al prea dulcelui lisus, ziua şi noaptea şi în orice ceas şi în orice clipă, până când se va întări în mintea lui acest cuvânt dumnezeiesc: Doamne, lisuse Hristoase, miluieşte-mă! Fiul lui Dumnezeu, ajută-mă! Căci această pomenire dumnezeiască alungă, din mintea celui ce se linişteşte pentru Dumnezeu, pe prea răul diavol.

Ţi-am amintit de multe ori, buna mea soră, despre aducerea aminte de Dumnezeu şi acum din nou îţi spun că dacă nu te vei osteni şi dacă nu vei asuda ca să se întipărească în mintea ta şi în inima ta acest Nume înfricoşat, în zadar te linişteşti, în zadar cânţi, în zadar posteşti, în zadar priveghezi. Într-un cuvânt, toată osteneala monahului va fi deşartă fără o asemenea lucrare, fără aducerea aminte de Dumnezeu. Acesta este începutul liniştii pentru Domnul, acesta este sfârşitul. Acest – nume mult dorit este sufletul liniştii şi al tăcerii, în aducerea aminte de El se cuprinde bucurie şi veselie, lăsarea păcatelor şi bogăţia faptelor bune. Acest Nume prea slăvit şi înfricoşat prea puţini au putut să-L dobândească în linişte şi în tăcere. Altfel, nici nu poate omul să-L primească, chiar de se va sili mult. De aceea, ştiind puterea acestui cuvânt, eu întotdeauna mă bizui pe dragostea ta întru Hristos, ca să te linişteşti şi să taci; căci prin mijlocirea acestor fapte bune se îmbogăţeşte în noi aducerea aminte de Dumnezeu.

Cine nu pătimeşte rău ca să aplece mila lui Dumnezeu spre dânsul, mai ales când el însuşi vrea să întoarcă din nou vrednicia de mai înainte a celui ce se linişteşte, care bate şi caută întotdeauna? Cine nu se va îngriji să dobândească iarăşi, prin luare-aminte şi credinţă, prin linişte, prin tăcere şi osteneală, ceea ce a avut la început Adam, spre odihna şi mângâierea lui şi ceea ce a pierdut din pricina neluării-aminte şi necredinţei ?

Strâmtorările şi osteneala, adică postul, tăcerea, privegherea si orice altă osteneală a sihastrului sunt date omului după întocmirea lui Dumnezeu Cel iubitor de oameni, pentru ca el să nu piardă din nou acel bine pe care cu multă greutate l-a dobândit sufletul său raţional în timpul liniştii sale după Dumnezeu. Pentru aceasta îţi scriu aceste lucruri în chip amănunţit şi-ţi spun aşa, fir cu fir, pentru ca osteneala ta să nu fie fără rost şi deşartă. Tu, buna mea soră şi Doamnă, ai cunoscut că toată lumea zace întru cel viclean şi — cu voia lui Dumnezeu, ai părăsit-o, uşor lepădându-te de toate pentru Domnul. Să nu fie deci osteneala ta deşartă şi nefolositoare!

Râvneşte să placi Bunului Dumnezeu ca o aleasă roabă a Lui, ca în ziua Judecăţii Sale să primeşti din dreapta Lui o cunună neveştejită, înaintea feţei îngerilor şi a sfinţilor. Eu, Doamna mea, mi-am împlinit datoria şi ceea ce ţi-am spus o dată cu cuvântul, acum am îndeplinit cu scrisul. Pentru toate acestea vei da socoteală în ziua Judecăţii, căci ceea ce foarte mulţi monahi nu cunosc, tu ai învăţat în amănunt, adevărat si fără înşelare. Pentru aceea, trebuie să iei aminte cu frică şi cu cutremur şi să îndeplineşti toate acestea cu grijă şi cu osârdie, pentru ca, petrecând zilele scurte ale vieţii tale în toată curăţia şi cinstea, în ceasul morţii să ieşi din trupul tău înconjurată de bucuriile îngerilor şi sfinţilor.

Rugăciunile tuturor sfinţilor să fie cu tine, păzindu-te de orice rău!

La acest cuvânt am vrut să mă opresc, dar mi-a venit în minte un alt lucru, pe care m-am hotărât să ţi-l expun acum, cu de-amănuntul:

Ascultă, păzeşte şi împlineşte cele scrise de mine, Doamna mea; Dumnezeu dă celui ce se linişteşte şi celui ce-L caută mari daruri, pe care nimeni altul nu le poate primi de la El. Ele sunt următoarele: inimă smerită de umilinţă, în care este înrădăcinată aducerea aminte de Dumnezeu, aducerea aminte de Judecata viitoare, de moarte; de asemenea, osârdia pentru citit, puterea şi tăria de a nu te depărta niciodată de Dumnezeu, puterea de a sta înaintea Lui întotdeauna cu frică şi cu cutremur, curăţia, blândeţea, răbdarea, bunătatea sufletului.

Curând, cel ce se linişteşte va primi aceste daruri — Slavă Ţie, Mântuitorule, Hristoase! — căci după toate acestea, mult doritul Hristos îi dă acum isihastului, pentru El, sfinţirea şi sănătatea, iar sănătatea constă în faptul că nu doreşti nici cu gândul poftele păcatelor lumeşti, adică: bogăţia, pofta trupească, slava, cinstea deşartă de la oamenii pământeşti.

Dumnezeu nu-l poate tămădui pe acela care mai înainte n-a căutat si n-a dobândit darurile arătate mai sus, pentru ca, primind sănătatea fără de nici o osteneală în mare linişte, fără posturi şi, în general, fără nici o nevoinţă în ale liniştii, să nu se întoarcă spre cinstea omenească, să nu se laude că e sănătos şi că nu e luptat de patimi şi să nu cadă în cursa diavolească, adică în mândrie; căci atunci, cele mai de pe urmă vor fi mai rele ca cele dintâi, pentru că mândria e mai mare decât toate păcatele şi toate celelalte păcate vin deja în urma ei. Începutul păcatului — zice înţeleptul — este mândria. În felul acesta, mintea celui ce se linişteşte devine îndumnezeită, pentru că el are întotdeauna pe Dumnezeu în inima sa, prin mijlocirea faptelor bune.

O astfel de minte nu poate avea omul cu propriile sale puteri, dar cu aducerea aminte de lisus Hristos şi de moarte, Se sălăşluieşte lisus în inima sihastrului şi mintea lui devine îndumnezeită. Din luare-aminte şi din învăţătură vin Legea lui Hristos, ea se face împlinitoare poruncilor Lui; prin împlinirea poruncilor se înrădăcinează pururea aducerea aminte de lisus în inima lui, iar din aceasta, mintea lui devine îndumnezeită.

Ea se face atunci toată a lui Hristos şi nu cugetă nimic altceva decât să împlinească poruncile Lui, cu frică şi cu dragoste.

Eu îl slăvesc, îl cinstesc cu evlavie şi îl laud şi mulţumesc lui Dumnezeu, Dătătorul bunătăţilor Care dă celor vrednici Duhul Sfânt şi Care descoperă cele ascunse în dumnezeieştile Scripturi întru lisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slavă, cu Sfântul Duh în vecii vecilor. Amin!

Cuvintele sfintelor femei nevoitoare

 cele vrednice de pomenire,
culese de Avva Isaia, pentru
cinstita monahie Teodora

Aşa cum este priveliştea câmpiilor, care sunt pline de tot felul de flori, tot astfel este şi cartea mea de faţă, sfinţită şi cinstită fiică, într-însa vei găsi toate florile faptelor bune — atenţia minţii şi învăţătura inimii spre înţelepţirea ta şi spre mântuirea sufletului tău, dacă vrei.

Adunând cele mai bune flori duhovniceşti din câmpia nemuritoare sau din rai, buna mea soră şi credincioasă fiică, îţi trimit o cunună împletită pentru ca, simţind bunul ei miros, să alergi pe calea faptelor bune şi să-ţi îmbogăţeşti sufletul cu bogăţia cea nefurată. Domnul Slavei să fie cu tine.

1. Fericita Teodora spunea: dacă vrem să trecem fără de poticnire calea acestei vieţi ce ne stă înainte, dacă vrem să înfăţişăm lui Hristos sufletul şi trupul curăţite de ranele ruşinoase şi dacă vrem să primim o cunună de biruinţă, atunci noi trebuie să luăm aminte de toate cu veghere si considerând plăcerile deşarte ca pe ceva ce nu este nimic, să le trecem repede cu vederea. Nu trebuie să îngăduim minţii să se înşele.

2. Fericita Sara zicea: de trei lucruri mi-e teamă: când sufletul va fi să iasă din trup, când va sta înaintea lui Dumnezeu şi când se va da cea din urmă hotărâre, în ziua Judecăţii.

3. Fericita Singlitichia a spus: la început, nevoinţa şi osteneala celor ce se apropie de Dumnezeu în linişte şi în tăcere e mare, iar mai târziu e o bucurie negrăită.

Aşa cum cei ce vor să aprindă focul, la început se umplu de fum şi lăcrimează şi nu-şi ating altfel Scopul, tot astfel cei ce vor să aprindă în sine focul dumnezeiesc trebuie să-l aprindă cu lacrimi şi osteneală, linişte si tăcere.

4. Iarăşi a zis ea: monahul veghetor se osteneşte zi şi noapte, în mare linişte şi cu blândeţe, făcând rugăciuni şi zdrobindu-şi inima până la lacrimi, ca să primească milă din cer.

5. Întrebat-au surorile pe fericita Singlitichia: Cum putem să ne mântuim? Şi ea, oftând din adâncuri şi vărsând multe lacrimi, a răspuns: Copii! Noi toţi ştim cum să ne mântuim! Dar din pricina neglijenţei ne pierdem mântuirea. Mai întâi de toate şi mai mult decât toate, trebuie să păstrăm ceea ce a spus Domnul: iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi; iată unde este mântuirea: într-o îndoită iubire.

6. Spunea, de asemenea: şi femeile din lume, în aparenţa, trăiesc în curăţie, dar ele au totodată şi o neruşinare, întrucât ele greşesc cu toate celelalte simţuri: privesc necuviincios, râd fără măsură — iar noi trebuie să fim mai presus în fapte bune şi pentru noi nu este îngăduită privirea deşartă,

Zice Scriptura: ochii tăi să privească drept. Noi trebuie să ne păzim şi limba de asemenea păcate, deoarece nu e după lege ca organul cântărilor dumnezeieşti să rostească cuvinte spurcate. Noi trebuie să ne reţinem nu numai de a vorbi acestea, dar şi de a le auzi.

7. Zis-a iarăşi: e bine să ne ridicăm de la cele mici la cele mari, căci e primejdios să ne coborâm de la cele mari la cele mici; aceasta o învaţă Apostolul, când spune: „Cele din urmă uitându-le, întindeţi-vă spre cele dinainte”.

8. Fericita Melania povestea că un frate, care voia să se lepede de lume, era împiedicat de propria lui mamă, dar el nu şi-a părăsit dorinţa şi nu înceta să-i facă supărare, zicând: vreau să-mi mântuiesc sufletul. Neputând să-l împiedice, în ciuda tuturor stăruinţelor, mama i-a dat, în sfârşit, voie; dar îndepărtându-se de la ea şi făcându-se monah, el începu să-şi trăiască viaţa cu negrijă. S-a întâmplat că mama i-a murit; peste un an s-a îmbolnăvit şi el de o boală grea, aşa încât medicii s-au temut pentru viaţa lui. Atunci a avut o vedenie, a fost răpit de judecată şi şi-a văzut mama printre cei osândiţi; observându-l, ea i-a spus cu multă mirare: Fiul meu, ce-i asta? Unde sunt, dar, cuvintele tale pe care le spuneai, că vrei să-ţi mântuieşti sufletul? Ruşinat de cele auzite, el stătea necăjit, neştiind ce să răspundă. Deodată, s-a auzit un glas care spunea: „Luaţi-l de aici, Eu v-am trimis după un alt monah cu acelaşi nume, care vieţuieşte în cutare mănăstire”. Cu aceasta s-a terminat vedenia şi fratele, venindu-şi în fire, a povestit celor ce erau de faţă tot ce i s-a întâmplat. Ca o încredinţare de adevărul celor grăite, I-a rugat pe un frate să se ducă la mănăstirea despre care auzise şi să vadă dacă a răposat acel frate care purta acelaşi nume ca şi el.

Cel trimis a găsit întocmai, căci acel monah răposase. Bolnavul, îndreptânclu-se şi întărindu-se, s-a închis într-o chilie şi şedea în linişte, îngrijindu-se numai de mântuirea sufletului său, căindu-se şi plângând că mai înainte a trăit în neângrijire. Ajunsese la atâta zdrobire, încât mulţi îl rugau să se cruţe puţin, temându-se să nu i se întâmple vreun rău de atâta plâns peste măsură, dar el n-a vrut să se mângâie, spunând: dacă eu n-am putut suferi dojana mamei mele, cum voi putea suferi în ziua Judecăţii ruşinea înaintea lui Hristos şi a sfinţilor îngeri?

9. Odată, fericita Sara, văzând pe o tânără monahie că râde, i-a spus: nu râde, soră, căci prin aceasta alungi de la tine frica de Dumnezeu şi te faci de râsul diavolului.

10. Fericita Teodora povestea că a întrebat o fecioară, bătrână cu anii şi sporită în frica lui Dumnezeu, de pricina îndepărtării sale de lume, iar ea, suspinând, i-a vorbit astfel: tatăl meu era blând si liniştit, dar neputincios cu trupul, aşa încât toată viaţa a zăcut în pat. De altfel, când era sănătos, lucra smerit pe câmp şi strângea cele necesare pentru casă. El a dus o viaţă aşa de liniştită, încât numai rar de tot stătea ele vorbă cu cineva în satul nostru şi iubea atât de mult tăcerea, încât cei ce nu-l cunoşteau îl socoteau mut. Mama era o fire cu totul contrară. Ea se interesa de toate, chiar de cele ce se petreceau dincolo de patria noastră. Când vorbea, părea că tot trupul ei e numai o limbă. Ea se certa aproape cu toată lumea. Îi plăcea să bea vin, se îmbăta cu desfrânatele şi distrugea casa. Printre altele, nu era niciodată bolnavă. În sfârşit, tatăl meu a slăbit de atâtea boli îndelungate şi a murit. Îndată după aceasta, văzduhul s-a tulburat, au început tunete şi trăsnete înfricoşate, furtuni şi ploi aşa de mari încât timp de trei zile trupul lui n-a putut fi înmormântat. Atunci, toţi oamenii din sat, clătinând din capete, ziceau: „Ce răutate neştiută s-a ascuns printre noi! Cu adevărat că acesta este vrăjmaşul lui Dumnezeu dacă nici natura nu ne lasă să-l înmormântăm”. Mama mea, după aceasta, devenind liberă, s-a dedat şi mai mult desfrânării. Mai târziu, când a murit, timpul era frumos, cerul senin şi se parea că toate ajută spre a-i face o înmormântare cât mai luminoasă.

Când am trecut de vârsta copilăriei şi patimile au început să se trezească şi să-mi tulbure inima neâncercată, m-am aşezat într-o seară şi am început să mă gândesc ce fel de cale să-mi aleg în viaţă. Să merg oare pe calea tatălui, cu blândeţea, cu evlavia ŞI cu curăţenia lui? Dar mă gândeam: ce i-a folosit lui acest fel de viaţă? Toată viaţa lui n-a avut decât boala şi necazuri, iar după moarte, pământul parcă nu-i primea trupul. Dacă o astfel de viaţă i-ar fi fost plăcută lui Dumnezeu, n-ar fi suferit el atâtea rele. Viaţa mamei se pare că a fost mai adevărată. Ea a trăit după toate dorinţele inimii, a fost întotdeauna sănatoasă şi s-a învrednicit de o înmormântare luminoasă, aşa că viata mamei e mai bună, E mai bine să cred ochilor mei şi să urmez celor ce sunt adevărate. Astfel, mi s-a părut că e mai bine să merg pe calea mamei. Între timp, se înnoptase şi am adormit. Iată că în vis îmi apare cineva înalt de statură, înfricoşat la vedere, care mă întreba ameninţător: Spune-mi — îmi zise — ce gânduri nutreşti în inima ta? Tremurând de frică, eu nici nu puteam să mă uit la el, iar el, cu un glas mai înfricoşat, îmi cerea să-i spun despre ce cugetam. Înnegurată de groază, eu am uitat la ce mă gândeam şi i-am spus: De nimic nu-mi mai aduc minte. Atunci, el însuşi mi-a amintit de toate.

Descoperită, am recunoscut toate şi i-am cerut înduplecare, aducându-i, ca pe o dezvinovăţire, pricina care m-a îndemnat să gândesc astfel. După aceasta, el mi-a zis: Du-te de te uită care este soarta tatălui tău şi care este a mamei tale şi apoi alegeţi-o pe care vrei şi, luându-mă de mână, m-a condus. M-a dus întâi într-o grădină plină de tot felul de pomi cu roade, cu frumuseţi care întrec orice povestire. Când am intrat noi înăuntru, ne-a întâmpinat tatăl meu şi m-a îmbrăţişat, numindu-mă copil iubit. Eu îl rugam să rămân cu dânsul, dar el mi-a zis: Acum, acest lucru este cu neputinţă dar, dacă vei păşi pe urmele mele, atunci vei veni aici în scurtă vreme.

Eu am început din nou să-l rog pe tata, dar îngerul care m-a adus acolo mi-a zis: Du-te acum şi te uită unde este mama ta. M-a dus apoi într-o locuinţă plină de întuneric şi de putoare. Acolo mi-a arătat el un cuptor care ardea cu foc şi cu smoală clocotită. Nişte feţe înfricoşate şedeau în jurul cuptorului. Eu mă uitam în jos şi am văzut pe mama în foc, scufundată până în gât. Ea scrâşnea din dinţi, arsă de foc şi mâncată de viermi. Văzându-mă, a strigat: Vai mie, copila mea, vai mie pentru păcatele mele cele rele. Cinstita ta curăţie mi se părea vrednică de râs şi nu mă gândeam să fiu pedepsită pentru desfrânare şi neânfrânare; iată ce sufăr acuma pentru o dulceaţă de scurtă vreme. Ajută-mi, copilul meu ! Adu-ţi aminte de durerile naşterii şi de grijile creşterii şi ajută pe mama ta. Cuprinsă de milă, eu întinsesem mâinile spre ea, dar focul  mi-a fript mâna aşa de rău, încât de durerea cea  nesuferită am ţipat tare şi m-am deşteptat. Din cauza strigătului meu s-au trezit şi cei ce erau cu.mine  în casă şi alergând la mine, întrebau din ce pricină m-am speriat. Eu le-am povestit vedenia şi mulţumită lui Dumnezeu, Cel iubitor de oameni, am ales calea vieţii tatălui meu.

Iată ce mi-a povestit cinstita soră. Ştiind, prin urmare, ce munci înfricoşate îi aşteaptă pe păcătoşi şi cât de pline de bucurie sunt locuinţele celor ce merg pe calea poruncilor lui Dumnezeu, să ne hotărâm în inimile noastre ca să ne îndepărtăm de rău şi sa facem binele, pentru ca, prin bunătatea lui Dumnezeu, să moştenim viaţa veşnică.

11. Prea cuvioasa Pelaghia vorbea despre voia sau îndrăzneala neruşinată care este născătoarea tuturor relelor: voia proprie mistuie ca o flacără de foc toate roadele sufletului. Ascultaţi acum şi ceva despre râs.

Râsul alungă plânsul fericit; râsul nu zideşte, ci distruge şi pierde cele zidite; râsul întristează şi alungă Duhul Sfânt şi atrage în suflet duhul cel rău; râsul, aruncând în curvie, descompune trupul, râsul alungă faptele bune, nu-şi aduce aminte de moarte şi nu cugetă la munci.

12. Tot ea spunea: începutul căderii unui monah este râsul şi voia proprie.

13.  Prea cuvioasa Pelaghia mai învăţa: de se va întâmpla să cădem sub stăpânirea patimilor trupeşti, să nu pierdem din vedere că trebuie să ne pocăim şi să plângem, înainte de a ne prinde plânsul judecăţii.

14. O monahie a venit la prea cuvioasa Pelaghia şi i-a zis: ce să fac cu păcatele mele ? Prea cuvioasa a zis: cel ce doreşte să se izbăvească de păcate, soră, cu liniştea, cu tăcerea şi cu plânsul se izbăveşte de ele.

15. Iarăşi a zis: plânsul, tăcerea şi liniştea sunt calea pe care mi-au arătat-o Părinţii şi Scriptura. Prin urmare, în linişte plângeţi-vă păcatele, căci nu există altă cale în afară de aceasta.

16. Fericita Teodora a spus: iubeşte tăcerea mai mult decât vorbirea, căci tăcerea este comoara monahilor, iar vorbirea cheltuieşte bogăţia lor.

17. Fericita Sara a spus: ştiu că puţinătatea pâinii şi postul subţiază trupul, dar privegherea sleieşte trupul mai mult decât postul.

18.  Fericita Sara a spus: prin nimic nu se smereşte aşa de mult sufletul ca prin puţinătatea pâinii şi a apei. Când duşmanul vrea să cucerească un oraş, atunci opreşte dinainte proviziile de hrană şi apă şi cetăţenii se predau fără să vrea. Tot astfel şi monahul, dacă nu-şi va strâmtora pântecele cu foamea şi cu setea, nu se poate izbăvi de gândurile rele.

19. A zis iarăşi: dacă omul va ţine minte cuvântul Scripturii, care zice că din cuvintele tale te vei îndrepta şi din cuvintele tale te vei osândi, atunci va alege mai bine tăcerea.

20. A zis, de asemenea: aşa cum furul izgoneşte albinele şi atunci le ia dulceaţa lucrării lor, tot astfel şi odihna trupească izgoneşte frica lui Dumnezeu din suflet şi pierde toată lucrarea lui cea bună.

21. Sfânta Singlitichia spunea de prea cuvioasa Teodora că toate cele 40 de zile ea s-a mulţumit numai cu şapte litre de mazăre şi cu o cană de apă.

22. Tot ea spunea: să umblăm cu înţelepciune, în simţurile noastre intră tâlharii împotriva voinţei noastre.

Cum se poate să nu se afume înlăuntrul unei case înconjurate de fum, când ferestrele ei sunt deschise?

De aceea noi trebuie să ne reţinem de a ieşi în locurile publice. Dacă socotim că e o ruşine să ne uităm la fraţi sau la părinţi, atunci când ei sunt goi, dar nu este mult mai ruşinos şi vrednic de osândă să ne uităm la oamenii de pe stradă dezgoliţi cu neruşinare, care, pe deasupra, rostesc cuvinte pline de îndrăzneală? Din acestea, de obicei, se nasc închipuiri neliniştitoare şi vătămătoare, dar şi şezâncl în casă, nu trebuie să dormim, ci să veghem, cum este scris: „vegheaţi”.

23. A zis, de asemenea: tu ai biruit dragostea materială şi grosolană de plăceri, dar vrăjmaşul seamănă iubirea de plăceri în simţurile tale. Când te vei înfrâna şi de la această iubire de plăceri, atunci vei pune în mişcare războiul nematerial, aducându-ţi în minte feţe plăcute, îmbrăcăminte necuviincioasă, vorbiri urâte.

24. Mai zicea: lucrul vrăjmaşului este să se îmbrace în haine străine si armele sale să le ţină sub acoperământ. El arată grăunţe de grâu iar sub ele se ascund boabe de mătrăgună. Prin urmare, trebuie să urmărim şiretlicurile lui, trebuie sa veghem în toală vremea, întrucât el ne luptă şi cu lucrurile dinafară şi cu gândurile dinlăuntru şi mai mult cu cele din urmă. Ziua şi noaptea nu se apropie de tine în chip nematerial.

25.  Mai zicea Fericita:Teodora: noi, cei ce am primit această chemare, trebuie să păzim cea mai curată curăţenie, căci şi unii dintre mireni par că păstrează curăţenia, dar aceasta nu le foloseşte la nimic pentru că la ei nu-şi ţin curăţenia alte simţuri.

26. Iarăşi a zis: aşa cum vieţuitoarele veninoase sunt izgonite de otrăvurile cele mai puternice, tot astfel şi gândurile necurate sunt izgonite de rugăciunea cea săvârşită în linişte şi cu post.

27. Fericita Teodora a spus: aşa cum este leul, pentru măgarii sălbatici, tot astfel este monahul care petrece în linişte şi tăcere, este înfricoşat pentru gândurile iubitoare de plăceri.

28. Iarăşi a zis: postul, la călugări, este o zăbală împotriva păcatului. Cine l-a aruncat, devine un cal ce nu se satură de femei.

29. A zis iarăşi: trupul uscat de post al monahului scoate sufletul din adâncul patimilor şi alungă râurile iubirii de plăceri.

30.  A spus iarăşi: monahul cast va fi cinstit pe pământ şi în cer şi va fi încununat de slavă înaintea Feţei Celui Prea Înalt.

31. Tot ea a zis: monahul ce nu-şi ţine limba, în vremea morţii îşi va cunoaşte ruşinea sa.

32.  Iarăşi a zis: lăcomia pântecelui este mama desfrânării, iar cel ce-şi stăpâneşte pântecele îşi poate stăpâni şi patima desfrânării şi limba, şi toate celelalte patimi.

33. Fericita Teodora se nevoia să nu bea apă 40 de zile şi dacă se întâmpla arşiţă mare, ea îşi spăla căniţa, şi umplând-o cu apă, o atârna în faţa ei.

Când am întrebat-o, spune Melania: pentru ce faci aşa?, ea mi-a răspuns: pentru ca în vremea setei să mă ostenesc mai mult şi pentru aceasta să primesc de la Dumnezeu o plată mai mare.

34. Iarăşi a zis: bogăţia sufletului o alcătuiesc liniştea, tăcerea şi înfrânarea. Să dobândim aceste trei virtuţi, ca să ne mântuim sufletele noastre.

35. Fericita Singlitichia a spus: dacă în gândurile tale se naşte închipuirea unei feţe frumoase, atunci scoate-i ochii acelui chip, dă la o parte plinătatea obrajilor, taie-i buzele apoi uită-te la respingătoarea alcătuire a oaselor goale. Fii încredinţată că o dată cu aceasta va fugi toată înşelăciunea. E bine iarăşi să ne înfăţişăm trupul omului iubit cu răni puturoase şi cu puroi sau asemenea unui trup mort.

Mai mult decât orice, trebuie să îmblânzim pântecele.

36. Fericita Sara a zis: cel ce se satură şi vorbeşte cu copiii a şi preacurvit cu gândul său. Dacă e aşa, atunci cum noi, monahiile, să îndrăznim să vorbim, să mâncăm şi să şedem cu feţele bărbăteşti?

Hristos, spune: „De n-aş fi venit şi nu v-aş fi spus, păcat n-aţi avea, acum, însă, nu aveţi nici o îndreptăţire pentru păcatele voastre”. Aşa şi noi, cele ce suntem încercate în multe dintre acestea, vă îndemnăm pe voi, monahiile tinere, să vă păziţi cu orice chip de feţele bărbăteşti, chiar de v-ar fi şi fraţi.

Cele ce nu vor asculta, în vremea ieşirii vor cunoaşte osânda desfrânării lor şi în ziua Judecăţii ne vor avea ca pe nişte acuzatoare.

37.  Iarăşi a zis: omul nu trebuie să primească următoarele două gânduri: al desfrânării şi al osândirii aproapelui. Când vrăjmaşul vă aduce înainte vreunul dintre ele, atunci trebuie să vă sculaţi la rugăciune şi Dumnezeu vă va izbăvi.

38.  Se spune despre fericita Sara că timp de 15 ani a fost luptată tare de demonul curviei şi niciodată nu se ruga să i se ia acest război, ci numai zicea: Dumnezeule, întăreşte-mă!

Se spune aşijderea despre ea că, atunci când duhul curviei se năpustea mai tare asupra ei, oferindu-i deşertăciunile lumeşti, ea a început să se nevoiască mai mult cu postul, cu privegherea, cu culcarea pe jos şi cu rugăciunea, în timpul acestui război, ea s-a suit pe acoperiş şi duhul curviei i s-a înfăţişat trupeşte şi i-a spus: m-ai biruit, Sara. Ea însă i-a răspuns: nu eu te-am biruit, ci Stăpânul meu, Hristos.

40.  Pe Fericita Teodora a luptat-o duhul curviei şi a durat războiul ca o pară de foc, zi şi noapte, timp de 7 ani. Fericita s-a nevoit luptând împotriva lui, luptându-se cu postul şi cu privegherea, cu liniştea şi cu tăcerea şi cu rugăciunea. Când s-au împlinit 7 ani, duhul curviei a fugit de la ea, cu darul lui Hristos, şi mai mult n-a mai tulburat-o niciodată.

41.  Cu privire la gândul curviei, Sfânta Singlitichia a spus: nu cumva vrei să te mântuieşti culcată în pat? Nu, linişteşte-te, taci, priveghează, posteşte, plângi şi poate Dumnezeu te va milui, căci cel ce nu se osteneşte aici, acela va suferi dincolo, în focul cel nestins, împreună cu demonii.

42. Fericita Teodora a spus: grija, liniştea, tăcerea şi învăţătura tainică nasc frica de Dumnezeu şi curăţenia. Învăţătura tainică este rugăciunea neîncetată săvârşită cu mintea: Doamne, lisuse Hristoase, miluieşte-mă! Fiul lui Dumnezeu, ajută-mă !

43. O soră a venit la fericita Matroana şi a întrebat-o: ce să fac? Mă tulbură duhul curviei. Fericita i-a răspuns: lartă-mă, eu niciodată n-am fost luptată de duhul curviei. Sora s-a smintit de acest cuvânt, deoarece răspunsul îi era peste fire şi a ieşit fără să-şi ia rămas bun. Apoi s-a dus la Fericita Teodora i-a spus cele întâmplate, adăugând: tare m-am smintit de acest cuvânt, căci ea a spus ceea ce este mai presus de fire. Fericita i-a răspuns: toate acestea ţi le-a spus roaba lui Dumnezeu cu tâlc. Du-te dar, pune-i metanie şi roagă-te să-ţi lămurească puterea cuvântului. Monahia s-a sculat şi s-a dus la fericita Matroana. Făcându-i metanie, i-a spus: iartă-mă că am făcut o faptă nechibzuită, când am ieşit în mod necuviincios. Te rog, Doamna mea, lămureşte-mă cum de n-ai fost luptată niciodată de demonul curviei. Fericita Matroana, zâmbind, i-a    spus: iartă-mă! De când m-am călugărit, nu m-am săturat nici de pâine, nici de apă, nici de somn şi grija de aceste trei gânduri îngreuindu-mă, nu-mi îngăduie să simt războiul curviei. Monahia s-a dus, mai întărită în sufletul ei.

44.  Fericita Matroana spunea: Domnul meu mi-a zis: „Fă lucrul Meu si Eu te voi hrăni; de unde, nu Mă întreba”. Lucrul lui Dumnezeu este mai întâi liniştea, al doilea tăcerea, al treilea rugăciunea, cântarea de psalmi şi îngenunchierea, al patrulea citirea, al cincilea lacrimile, al şaselea aducerile aminte de Dumnezeu şi moarte, al şaptelea fericita smerenie. Aceste fapte bune însă, tu nu le poţi dobândi dacă nu te vei linişti, împotriva tuturor grijilor lumeşti, chiar de vei învia şi morţii.

45. Tot ea a spus: răbdarea monahiei se face arătată în linişte şi tăcere. Cel ce rabdă până la sfârşit, acela se va mântui, a spus Domnul.

46.  Spunea, de asemenea: cei ce săvârşesc călcări de lege în lume, sunt aruncaţi fără voie în temniţă, în fiare şi în lanţuri. Să ne închidem si pe noi înşine în temniţă. Să ne legăm pe noi înşine, pentru ca prin această pedeapsă de bună voie să scăpăm de pedepsele viitoare. Temniţa pentru monah este chilia lui, în care el se linişteşte pentru Domnul.

47.  Tot ea mai spunea: începe lucrul cel bun al liniştii si nu asculta de vrăjmaşul care îţi şopteşte să ieşi din chilia ta, în afară de o mare nevoie şi de o trebuinţă. Prin răbdarea ta, tu vei birui pe diavol.

48.  Fericita Matroana spunea despre maica noastră, Sara, că ea a dat dovadă de o atât de minunată şi slăvită răbdare, încât se cutremurau de dânsa demonii şi îngerii o slăveau. Căci în tot timpul cât chilia fericitei, în care ea se liniştea, se afla pe malul râului, ea, în toţi cei 60 de ani ai vieţii sale acolo, nu s-a aplecat niciodată spre pârâu ca să se uite.

49.  Fericita Teodora spunea unei surori: să ştii, fiica mea că o călugăriţă care face prietenie cu mirenii sau cu călugării, se lipseşte de prietenia cu Dumnezeu şi se află de partea demonilor. De aceea şi numeşte monahie, pentru că are dragoste şi năzuinţă spre Dumnezeu.

50.  Odată, o monahie a venit la cuvioasa Teodora şi a întrebat-o despre linişte. Fericita, oftând din adânc şi lăcrimând, i-a spus ei: o, sora mea! m-ai întrebat despre o viaţă îngerească!

A te linişti înseamnă să şezi în chilia ta cu o inimă înfrântă şi cu frică de Dumnezeu, înfrânându-te de la pomenirea de rău şi de la slava deşartă.

O astfel de linişte naşte toate faptele bune şi păzeşte pe cel ce o iubeşte de înfocatele săgeţi ale vrăjmaşului. Apoi, oftând iarăşi, a continuat: o, linişte şi tăcere, mama inimii zdrobite, născătoarea pocăinţei, oglinda păcatelor! Libertatea pentru lacrimi şi suspine!

O, linişte şi tăcere, împreună-vieţuitoare cu smerenia, iluminarea sufletului!, născătoarea blândeţii cea împreună-vorbitoare cu îngerii, care ne introduci într-o stare de linişte!, călăuză luminoasă a minţii!, văzătoarea gândurilor şi împreună-lucrătoarea chibzuinţei, însoţitoarea fricii de Dumnezeu.

O, linişte şi tăcere, tăria postului, înfrânarea limbii şi frâul lăcomiei pântecului! Mama rugăciunii, şcoala citirii, liman neînviforat!

O, linişte şi tăcere, stăruitoare înaintea lui Dumnezeu, ograda celor mai tineri, dătătoarea înţelepciunii celor nepocăiţi, păzitoarea din faţa tulburării a tuturor celor ce te iubesc pe tine! Jugul cel bun şi sarcina cea uşoară care odihneşti şi porţi pe cei ce te poartă pe tine! Bucuria sufletului şi veselia inimii care numai pe tine te îngrijeşte, aceea ce vorbeşti zi şi noapte cu Hristos şi care ai neîncetat moartea înaintea ochilor! O, linişte şi tăcere, care zi şi noapte aştepţi pe Hristos şi îţi păzeşti neatinsă nădejdea ta! Dorindu-L pe El, tu cânţi neîncetat: gata este inima mea, Dumnezeul meu, gata este inima mea!

O, linişte si tăcere — nimicitoare a iubirii de plăceri, care schimbi râsul în plâns la cei ce te dobândesc ! O, linişte si tăcere — vrăjmaşa neruşinării şi urâtoarea cutezanţei! O, linişte şi tăcere — prietena de totdeauna a lui Hristos! O, linişte şi tăcere — legătura patimilor! O, linişte şi tăcere, câmpia lui Dumnezeu şi pomul vieţii, care aduci roade bune! Vezi acum, sora mea, cât de mari şi cât de minunate sunt bucuriile cinstitei linişti şi tăceri?

Sora, plină de lacrimi, i-a căzut la picioare şi i-a spus: văd şi mă minunez de înţelepciunea dată ţie de Dumnezeu şi de puterea limbii tale. Prin tine,
sufletul meu este acum mântuit, căci a văzut calea cea dreaptă ce duce spre Dumnezeu. Fericita iarăşi i-a spus: aşa, sora mea! Dacă vrei să-ţi mântuieşti sufletul, dobândeşte aceste două fapte bune şi cred că — cu îndurările lui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru, Care pentru noi S-a răstignit — de folos vor fi ele întru mântuirea ta. Fără aceste fapte bune, de-abia se vor putea mântui cei ce au primit făgăduinţa noastră, chiar dacă cineva, cu rugăciunea, ar opri soarele de pe cer.

51. Avva Antonie îi spunea fericitei Teodora: având frica lui Dumnezeu înaintea ochilor, ne vom aduce aminte totdeauna de moarte, vom urî lumea şi tot ce este în lume, vom urî orice odihnă trupească, ne vom lepăda de viaţa aceasta ca să trăim după Dumnezeu, căci acestea ni le va cere El în ziua Judecăţii. Vom căuta să ne liniştim, să tăcem, să flămânzim, să însetăm, să priveghem, să fim goi, să plângem, să postim, să suspinăm din inimă, să ne încercăm pe noi înşine dacă ne-am făcut vrednici de Dumnezeu, dacă am iubit necazul ca să-L dobândim pe Dumnezeu, dacă am dispreţuit trupul ca să ne mântuim sufletul.

52. Fericita Teodora a întrebat pe Marele Antonie: spune-mi, părinte, cum mă pot mântui eu, o femeie?

Bătrânul i-a răspuns: singur Dumnezeu ştie cum trebuie să se mântuiască fiecare. De altfel, îţi spun ţie, că nu numai femeile ci şi bărbaţii, de nu se vor linişti din partea tuturor poftelor lumeşti, şi nu se vor nevoi spre tăcere, nu pot plăcea lui Dumnezeu şi nici să se mântuiască. Du-te dar, dacă vrei să mă asculţi şi şezi în chilia ta, adună-ţi mintea, adu-ţi aminte de ziua morţii, priveşte-ţi mortăciunea trupului de atunci, primeşte osteneala, dispreţuieşte deşertăciunea lumească, stăruie în post, în priveghere şi în rugăciune, ca să poţi întâmpina pe Hristos cu tot felul de fapte bune. Ţine minte iarăşi şi de aruncarea în iad şi cugetă la soarta pe care o au acolo sufletele! În ce fel de viaţă amară şi fără de răspuns, în ce suspinuri grozave, în ce fel de osteneală şi de frică, în ce aşteptare fără de nici o bucurie! Ţine minte şi cugetă la înfricoşata şi cumplita judecată şi poartă în gândul tău relele pătimiri care aşteaptă pe cei păcătoşi — ruşinea dinaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a tuturor oamenilor, acele chinuri — focul cel veşnic, viermele neadormit, întunericul de deasupra tuturor, tartarul, scrâşnirea dinţilor, înfricoşările şi chinurile.

Cugetă şi la bunătăţile puse de o parte pentru cei drepţi, îndrăzneala faţă de Dumnezeu, convieţuirea cu îngerii, arhanghelii, cu stăpâniile şi cu toţi sfinţii, Împărăţia cu darurile Ei, pacea negrăită şi desăvârşita odihnă. Şi despre una şi despre alta poartă o aducere aminte în inima ta şi pentru soarta păcătoşilor suspină, plângi, fii cu inima îndurerată, fiindu-ţi frică pentru sufletul tău, pentru ca nu cumva ţi tu însăţi să te numeri printre ei. Pentru fericirea drepţilor bucură-te şi te veseleşte, în felul acesta, încălzeşte râvna de cele bune şi dorinţa de a scăpa de cele rele. Caută să nu uiţi niciodată de toate acestea. Ori de şezi în chilie, ori de stai în biserică, ori de te duci undeva după o mare trebuinţă, să ai întotdeauna în inima ta aducerea aminte de toate acestea şi nu-ţi abate mintea de la ele pentru ca, măcar în chipul acesta, să scapi de gândurile cele necurate şi vătămătoare.

53. Sfânta Singlitichia a spus: aşa cum o comoară descoperită este furată de tâlhari, astfel îşi bat joc diavolii de o monahie care iese din chilia sa, luând-o încoace şi încolo, până când o vor scufunda în vreo patimă oarecare; iar cea care petrece în chilia sa, ca o comoară acoperită, nu se teme de răpire, căci un astfel de suflet este păzit de prea dulcele lisus Hristos şi Dumnezeul nostru.

Dacă faci ceva bun în chilia ta, să nu crezi că a plăcut lui Dumnezeu — şi nu vei îndrăzni să osândeşti pe aproapele tău.

54. Tot ea spune: aşa cum nu poate creşte iarba pe nisip, tot astfel cel ce se îndeletniceşte cu distracţiile şi vorbirile, nu poate săvârşi roade cereşti. Domnul spune: Nimeni nu poate sluji la doi domni.

55. Tot ea mai spune: mirenii, cu cât agonisesc mai mult, cu atât mai mult ascund acea agoniseală, încredinţându-i pe alţii că sunt săraci, iar noi, de îndată ce vom dobândi vreo sporire în fapte bune, ne înălţăm, le lăudăm şi le trâmbiţăm. De aceea, vrăjmaşul duce ca vântul şi acea scânteie pe care noi o socotim că este a noastră. Aşadar e bine ca, făcând fapte bune, să nu le spunem nimănui. Cei ce fac dimpotrivă suferă o mare pagubă, căci de la ei se ia şi ce li se pare că au.

56. Şi mai spunea: aşa cum ceara se topeşte în faţa focului, tot astfel şi sufletul se topeşte din pricina laudelor şi se lipseşte de tăria lui. Dacă ceara a fost topită de căldură, atunci răceala o va întări. Dacă lauda răpeşte tăria sufletului, atunci ceara şi liniştea aduc virtutea lui într-o stare de mare tărie.

57. O monahie a venit la fericita Sara şi i-a spus: roagă-te pentru mine, Doamna mea. Îi spune fericita: nici eu nu te voi milui, nici Dumnezeu, dacă tu singură nu te vei milui făcând fapte bune. După cum ne-au învăţat Părinţii.

58. O monahie a întrebat pe fericita Sara: spune-mi, Doamna mea, cum să mă mântuiesc? Sfânta i-a spus: fii ca o moartă, neîngrijindu-te nici de cinstea lumească, ci linişteşte-te în chilia ta, adu-ţi aminte întotdeauna de Dumnezeu şi de moarte şi te vei mântui.

59. A venit odată o soră la fericita Sara şi şi-a adus cu sine, din lume, mâncare şi vin; făcându-i metanie, ea i-a dat tot ce avea spre hrană, precum i-a dat şi vinul. Fericita a luat toate, afară de vin, adăugând: ia moartea de la mine. Apoi, uitându-se la aceea ce i le-a adus, i-a zis: cum tu, tânără fiind, îndrăzneşti să te atingi de vin sau chiar să-l miroşi ? Nu ştii ce au suferit Noe şi Lot, din pricina vinului ? Monahia i-a zis: Doamna mea, dacă nu beau vin, se îngreunează pântecele meu. Fericita i-a răspuns: dacă nu se va îngreuna pântecele; dacă nu te va durea, dacă nu se va subţia trupul tău şi nu va deveni ca un lemn uscat, atunci cum se va sălăşlui în sufletul tău darul Duhului? Teme-te de Dumnezeu; cum tu, tânără fiind, îndrăzneşti să bei vin ? Iată, sunt 59 de ani de când mă aflu în chilia aceasta cu harul lui Hristos; eu niciodată nu am gustat vinul, deşi la început diavolul, vrând să-mi taie gândul cel bun, atât de mult m-a apăsat ca să mă încline spre băutura vinului, încât nu sunt în stare să-ţi povestesc lupta pe care am avut-o. Mi-a dat o boală care a ţinut trei ani de zile şi a întrebuinţat alte curse ca să mă abată de la gândul cel bun, dar în ciuda ostenelilor şi a bolii, eu am biruit gândul meu prin sprijinul Domnului meu. Cine nu va pătimi rău aici, pentru Dumnezeu, cum va fi miluit în ziua Judecăţii de Bunul Stăpân? Atunci, monahia, închinându-i-se, i-a spus: iată, Doamna mea, de azi înainte îmi dau cuvântul meu înaintea lui Dumnezeu şi înaintea ta, că niciodată nu voi mai bea vin, chiar de ar fi să mor, numai să mă pomeneşti în rugăciunile tale.

Fericita s-a sculat şi făcând o rugăciune, a lăsat-o să se ducă.

60.  A venit odată o soră la fericita Sara şi i-a spus: Doamna mea, pentru ce nu pleacă de la mine gândurile şi patimile? Fericita i-a răspuns: pentru că vasele lor sunt înlăuntrul tău; dă-le un zălog şi ele vor pleca.

61. Odată, doi dintre stareţii cei mari şi sfinţi, pustnici de prin ţările Pelusiului, au venit la fericita Sara. Înainte să plece de la ea, au spus unul către altul: s-o smerim pe această bătrână; şi i-au spus: vezi, maică, să nu te înalţi cu gândul şi să nu spui în gândul tău: iată, au venit pustnicii la mine, care sunt o femeie.

La aceasta, fericita, cu smerenie şi cu lacrimi, Ie-a zis lor: Părinţilor, eu sunt femeie cu firea, dar cu gândul sunt bărbat.

62.  O monahie lucra în ziua pomenirii unui mucenic; văzând-o altă soră, i-a zis: se poate să lucrezi acuma? Ea i-a răspuns: acum robul lui Dumnezeu s-a topit în chinuri şi suferinţe, oare nu se cuvine şi eu să mă ostenesc puţin pentru Dumnezeu pentru ca, având cu ce să mă hrănesc, să nu-i îngreuiez pe alţii sau, dând ceva celor ce nu au, să uşurez necazul lor?

63. Au întrebat pe fericita Sara: ce este calea cea strâmtă şi plină de scârbe ? Ea a răspuns: calea cea strâmtă şi plină de scârbe este aceasta: să şezi în linişte, să posteşti, să taci, să priveghezi, să te ocupi cu citirea, să baţi multe metanii, dacă ai putere, să nu ieşi nicăieri din chilie, afară de biserică, să-ţi tai voia pentru Dumnezeu, căci acestea din urmă înseamnă cuvintele Apostolului către Domnul: iată, noi am lăsat totul şi am urmat Ţie.

64.  Sfânta Singlitichia a spus: nu da, nu lua, să nu ai legătură cu mirenii, nu sta de vorbă cu bărbaţii, nu glumi cu copiii şi patimile tale curând se vor smeri.

65.  Zicea aşijderea: trebuie să ne păzim limba şi auzul, ca să nu vorbim cuvinte goale şi vrednice de osândă. Nu asculta deşertăciuni şi nu vei fi o locuinţă de patimi străine. Dacă vei primi în tine necurăţia cuvintelor putrede, atunci, prin gândul tău, vei pune pete pe rugăciunea ta. Ascultând mereu pe cei ce te ocărăsc fără milă, la toţi te vei uita chiorâş, asemenea ochiului care, după ce s-a uitat mai înainte la o lumină orbitoare, se uită pe urmă cu ochii micşoraţi ca la o viespe.

66. Fericita Teodora a întrebat pe fericita Sara: ce să fac? Mă luptă o mulţime de gânduri. Sfânta a răspuns: nu te lupta cu toate, ci numai cu unul, căci toate gândurile au deasupra lor un singur gând care e capul lor; luptă-te împotriva acestui cap şi toate celelalte se vor smeri, iar lupta cu capul gândurilor o alcătuiesc: liniştea, postul, culcarea pe jos, setea, vegherea, biruirea somnului, lacrimile din inimă, mulţimea metaniilor, lovirea în piept, smerenia. Iată lupta şi armele pe care trebuie să le întrebuinţezi împotriva căpeteniei gândurilor. Cu acestea vei birui gândurile, cu darul lui Hristos; altfel nu se poate.

67.  Iarăşi a zis: atâta timp cât sufletul îşi iubeşte trupul, nu-L poate iubi pe Dumnezeu, căci Domnul a zis: cel ce Mă iubeşte pe Mine, îşi va pierde sufletul pentru Mine.

68. A venit o monahie la Fericita Matroana şi a întrebat-o: dacă mi se va întâmpla să mă îngreuiez cu somnul şi va trece ceasul pravilei de rugăciune, atunci sufletul, de ruşine, nu va mai vrea să împlinească pravila. Fericita i-a zis: de ţi se va întâmpla să dormi până dimineaţa, sculându-te, închide-ţi chilia şi împlineşte-ţi pravila fără tulburare şi fără grabă, căci scris este: a Ta este noaptea şi a Ta este ziua.

69. Fericita Sara a spus: cu toate că s-au ostenit aici sfinţii, ei au primit şi partea lor de odihnă, zicea ea, pentru că ei erau slobozi de gândurile lumeşti.

70. Iarăşi a zis: Dacă L-am căuta pe Domnul cu osteneală, prin mijlocirea faptelor bune, El ni Se va arăta şi dacă vom petrece în linişte, El va petrece cu noi.

71. Tot fericita Sara spunea: cele care izgonesc aducerea aminte de Dumnezeu din suflet sunt următoarele: multa vorbire, îndulcirea de ceva, rătăcirea în afară de chilie, legăturile cu bărbaţii, mânia, lăsarea cititului şi cugetării, îngrijirea de deşertăciunea lumească, neaducerea aminte de moarte. Toate acestea izgonesc aducerea aminte de Dumnezeu. Monahia înţeleaptă, observând în sine vreuna din aceste răutăţi, se grăbeşte să se îndrepte, ca o roabă a lui Dumnezeu, plină de osârdie şi fuge în felul acesta de toate cursele celui viclean.

72. Spunea, de asemenea: atâta vreme cât trăieşti în trup, nu te înălţa în inima ta ca şi cum ai fi ceva bun, ca nu cumva vrăjmaşul, găsind prin aceasta vreo intrare în inima ta, să te arunce în patima cea fără de cinste.

73. A mai spus iarăşi: să cinstim pe Cel ce este Unul si toţi ne vor cinsti pe noi. Dacă vom dispreţui pe Cel ce este Unul, adică pe Dumnezeu, atunci toţi ne vor dispreţui pe noi şi ne vom duce în focul cel mai din afară.

74. Iarăşi zicea: cuvintele Domnului: „În temniţă am fost şi ai venit la Mine” — însemnează să şezi în chilia ta cu trezvie şi să-ţi aduci aminte de Dumnezeu până la ultima suflare.

75. O soră a rugat-o pe Fericita Matroana să-i spună cum să se mântuiască. Dânsa i-a spus cu lacrimi: acum, soro, e foarte greu să te mântuieşti, pentru că noi lăsăm chiliile noastre şi rătăcim pe acolo pe unde ne porunceşte diavolul. Dacă vrei să-ţi mântuieşti sufletul, ascultă-mă: du-te, şezi în chilia ta cu tăcere şi în rugăciune cu multe lacrimi, predându-ţi trupul şi sufletul lui Dumnezeu şi El, Care învaţă pe om minte, te va învăţa şi pe tine cum să te mântuieşti.

76.  Sfânta Melania a întrebat-o pe prea cuvioasa Matroana: vreau să-mi păstrez inima şi nu pot. Prea cuvioasa i-a zis: mă mir de cuvintele tale: vreau şi nu pot. Oare nu ştii că cel ce nu se linişteşte nu poate dobândi o faptă bună? Cum poţi să păzeşti inima, când sunt deschise uşile limbii, ale auzului şi ale ochilor? Dacă vrei să-ţi păzeşti inima, să sporeşti în fapte bune, şezi, linişteşte-te în chilia ta şi ea de toate te va învăţa.

77.  Sfânta Singlitichia a spus: noi toţi ştim cum să ne mântuim, dar din pricina negrijirii noastre, mergem spre pierzare. Diavolul a născocit pentru monahi felurite înşelări: îi ademeneşte să iasă din  chilie şi-i face să umble de colo până colo, până când îi va aduce ori să smintească pe cineva, ori singuri să se smintească de ceva, ori să cadă în curvie. Nu numai cu monahii se întâmplă acest lucru, ci şi cu noi, sărmanele. Ce folos dar, fiica mea, ai tu, când rătăceşti afară din chilie, dacă aceasta se întâmplă să fie pricina multor păcate, pentru care va urma o veşnică muncă?

78.  Tot ea spunea: să-ţi aduci aminte întotdeauna de Împărăţia cea cerească şi în curând o vei moşteni.

79.  Zicea iarăşi: viaţa unui monah e asemenea raiului, trebuie îngrădită cu sabia de foc a rugăciunii şi a aducerii aminte de Dumnezeu.

80.  O monahie a întrebat-o pe Fericita Teodora: ce să fac, Doamna mea? Mă necăjeşte limba şi nu o pot reţine când mă aflu în mijlocul oamenilor. Prea cuvioasa i-a răspuns: dacă nu-ţi poţi înfrâna limba, fugi într-un loc singuratic şi — petrecând în linişte — păzeşte-ţi mintea în frica lui Dumnezeu şi în tăcere slavosloveşte pe Domnul tău. Făcând astfel, îţi vei înfrâna nu numai limba, ci şi toate patimile şi, cu darul lui Dumnezeu, te vei mântui.

81. Fericita Teodora a spus: adu-ţi aminte de bine şi vei fi gata să-l săvârşeşti. Gândul omului nu-i ascuns din faţa lui Dumnezeu, de aceea să-ţi fie gândul întotdeauna curat de orice rău.

82. Tot ea spunea: monahul trebuie să postească, să cânte cu înţelegere, să se roage cu trezvie, să roage pe Dumnezeu cu frică, să nu facă nimic din tot ce e pământesc, ci toate cele duhovniceşti, iar mai mult decât orice, să se liniştească totdeauna, căci în acestea se cunoaşte un monah.

83. Iarăşi a zis: monahul, în fiecare dimineaţă şi seară trebuie să-şi facă socoteala de tot ceea ce n-a făcut din cele ce vrea Dumnezeu şi de tot ceea ce a făcut din cele ce vrea El. Dacă în felul acesta el va şedea în linişte şi se va trudi, atunci Dumnezeu, văzând gândul lui cel bun, îi va da putere şi tărie ca să biruiască patimile şi întotdeauna va fi cu el, dacă şi el întotdeauna se va linişti.

84. Spunea Fericita Teodora: dacă cineva va pierde aurul sau argintul, poate să dobândească altul în locul lui, dar cine îşi va pierde vremea în deşertăciunile acestei vieţi, acela nu o va mai putea afla. În ceasul morţii, un astfel de om se va căi pentru că partea lui va fi cu demonii.

85. Tot ea a zis iarăşi: după cum nimeni nu-l poate ocărî pe cel ce stă alături de împărat, tot astfel şi satana nu ne poate face nimic dacă aducerea aminte de Dumnezeu va fi pururea în inima noastră.

Dumnezeu zice: „Apropiaţi-vă de Mine şi Eu Mă voi apropia de voi”.

Deoarece noi părăsim adesea chiliile noastre, ne risipim în vorbiri deşarte şi în felurite întâlniri, atunci vrăjmaşul găseşte o portiţă deschisă ca să răpească sufletele şi gândurile noastre cu care izbuteşte chiar să ne piardă, prea ticălosul. Cine nu crede şi nu primeşte şoaptele lui şi, liniştindu-se întotdeauna în chilia lui, tace şi se roagă, acela se izbăveşte de cursele vrăjmaşului cu darul lui Hristos.

86. Mai spunea, asemenea: satana este un împletitor de funii şi în măsura în care îi procuri materialul, în aceeaşi măsură el împleteşte. Aceasta o spunea ea despre gânduri, înseamnă că dacă noi încetăm de a ne aduce aminte despre lucrurile lumeşti, atunci diavolul nu ne mai vatămă într-o măsură atât de mare.

87. Fericita Teodora mai spunea: dacă pentru Dumnezeu te-ai lepădat de rudele tale, pentru ce mai ai legături atât de strânse cu ele, săvârşind o călcare de jurământ? Oare n-auzi ce zice Domnul: „Cel ce iubeşte pe tată, pe mamă sau altceva în afară de Mine, nu este vrednic de Mine”? Iar cine se va dovedi a nu fi vrednic de Hristos, partea aceluia va fi in iad, cu demonii Vai de unul ca acela!

88. Tot ea mai spunea: sunt doua lucruri de bază – mari şi puternice – şi cel ce Ie păzeşte, se va izbăvi, cu harul lui Dumnezeu, de toate patimile. Acestea le spunea ea despre linişte şi rugăciune.

89. Sfânta Teodora a mtrebat-o pe Sfânta Singlitichia: în ce constă curăţirea sufletului? Ea i-a răspuns: după părerea mea, sufletul se curăţeşte cu liniştea, tăcerea, şi postul. Cine va păstra neîncetat aceste trei nevoinţe cu frică de Dumnezeu, acela, cu harul lui Hristos, în curând se va îmbogăţi de toate faptele bune.

90.  Fericita Teodora spunea: liniştea, tăcerea şi rugăciunea duc repede mintea spre îndreptare. După cum este cu neputinţă să-ţi vezi faţa într-o apă tulbure, chiar dacă este foarte frumoasă, tot astfel şi sufletul, fără tăcere, linişte şi multă înfrânare, nu-şi poate vedea păcatele şi nu se poate mântui.

91.  A zis, de asemenea: aşa cum nu se poate construi o corabie fără cuie, tot astfel nu te poţi mântui fără linişte, tăcere şi smerenie.

92.  Fericita Teodora a întrebat pe Sfânta Singlitichia: pentru ce ne luptă demonii cu atâta putere? Pentru că, răspunse sfânta, noi alungăm mama faptelor bune, adică liniştea, tăcerea şi răbdarea.

93. Sfânta Singlitichia spunea dacă în orice cădere, vei spune cu smerenie: iartă-mă, ţi se va ierta.

94. Tot ea spunea: de vei dobândi unele fapte bune – cu harul lui Hristos – să nu te înalţi cu inima şi să nu zici: eu am săvârşit astfel de fapte bune. Chiar şi de vei săvârşi toate, spune: ca o roabă am îndeplinit ce mi s-a poruncit. Dacă vei cugeta totdeauna astfel în inima ta, atunci Domnul îţi va trimite ajutor din Sfântul Său lăcaş şi te va izbăvi de cursele vrăjmaşului.

95. Una dintre surori a întrebat-o pe fericita Singlitichia: sărăcia de bună voie este oare o virtute desăvârşită? I-a răspuns fericita: este, dar numai pentru oamenii tari. Aşa cum o haină aspră, dacă o speli şi o storci, devine curată şi albă, tot astfel şi un suflet tare se întăreşte din ce în ce mai mult în sărăcia cea de bună voie. Însă cei ce sunt slabi cu duhul, asemenea unei haine vechi, se sfâşie în inimă, nemaiavând apoi putere să. suporte greutatea acestei virtuţi.

Este de trebuinţă ca mai întâi să lepădăm unealta unei vieţi pline de plăceri trupeşti, adică iubirea de desfătări, orice odihnă trupească şi să ne întărim în virtuţile cele începătoare, cum sunt: postul, culcarea pe jos, osteneala trupească, răbdarea şi altele, si apoi să ne hotărâm şi pentru această virtute.

Nici Mântuitorul nu i-a poruncit dintr-o dată bogatului să-şi lase averea, ci mai întâi l-a întrebat: „Ai făcut cele poruncite de lege?” E ca şi cum i-ar fi zis: dacă tu ai învăţat alfabetul, dacă ai învăţat să aşezi literele, dacă te-ai deprins să alcătuieşti cuvintele, atunci, la sfârşitul tuturor acestora, să te apropii de citirea desăvârşită, adică: du-te, vinde-ţi averea ta şi o dă săracilor şi apoi vino de-Mi urmează Mie.

96.  Fericita Teodora a întrebat-o pe prea cuvioasa Matroana: arată-mi o astfel de nevoinţă şi faptă bună prin care eu aş putea să îndeplinesc toate faptele bune şi să-mi mântuiesc sufletul. Prea cuvioasa i-a răspuns: de te vei linişti, de vei tăcea, de nu vei sta niciodată de vorbă cu bărbaţii şi de vei petrece în acestea cu răbdare şi cu înfrânare, nădăjduind la mila lui Dumnezeu, atunci, în ceasul Judecăţii, partea ta va fi cu cei mântuiţi. Fericita Teodora a mai întrebat: de voi înceta să mănânc mâncările dorite de mine şi să mai beau vin, va fi oare bine? Aceasta i-a răspuns: e foarte bine. Oare n-ai auzit tu, fiica mea, că părinţii cei slăviţi şi mari gustau numai pâine şi beau numai apă, şi cu acestea au biruit patimile şi au devenit sfinţi?

Tu, fiind tânără, cum de îndrăzneşti să bei vin şi să-ţi saturi pântecele? Du-te, fiică, şi fă cum ai auzit.

97.  Fericita Teodora a spus: citim despre crucea lui Hristos şi despre patimile Lui, dar cu toate acestea, noi, nenorocitele, nu suferim nici măcar o mică ocară.

98.  Fericita Singlitichia spunea: semnul nostru de biruinţă este crucea, căci chemarea noastră nu este nimic altceva decât lepădarea de viaţă şi juruinţa noastră spre moarte. După cum morţii nu lucrează, tot astfel trebuie să ne ţinem şi pe noi; vom începe să trăim cu sufletul şi într-însul să ne arătăm faptele bune.

99. Tot ea a spus: trebuie sa ne silim spre înnoirea sufletului, dar nu spre cea din afară – înţelegătoare, ci să dăm o deosebită luare-aminte la cele lăuntrice. Noi ne-am tuns părul, să luăm şi mătreaţa de pe cap; părul înseamnă frumuseţea lumească, cinstea, mâncăruri dulci şi alte mângâieri, iar mătreaţa – gândurile rele, simţămintele şi înclinările păcătoase, iar capul este sufletul nostru. Să dăm jos de pe el această mătreaţă, ca să fie curat şi cu chip bun.

100.  Zicea, de asemenea: trebuie să curăţim neîncetat casa sufletului, sa băgăm de seamă dacă nu se ascunde vreo vieţuitoare veninoasă, vreo înclinare sau vreun gând păcătos în cămările lăuntrice ale sufletului şi să le înmiresmăm cu tămâia rugăciunii.

101. A mai zis: am cunoscut pe un rob al lui Dumnezeu care, şezând în chilia sa, lua aminte cum vin gândurile şi număra care e primul, care este al doilea, câtă vreme a zăbovit fiecare dintre ele, dacă a venit mai târziu sau mai devreme decât în ziua cea trecută şi dacă a avut, de asemenea, o lucrare ca mai înainte, în felul acesta, el distingea lămurit în sinea sa şi cele bune şi cele rele, şi ceea ce este de la Dumnezeu şi ceea ce este de la vrăjmaşul — şi cu harul lui Dumnezeu a sporit în curăţia inimii care deschide ochiul minţii spre vederea lui Dumnezeu.

102. O soră a întrebat pe Fericita Teodora: vreau să-mi mântuiesc sufletul, cum pot să fac aceasta? I-a spus ei sfânta: cum am putea sa ne mântuim sufletul, buna mea soră, dacă uşa limbii noaslre este deschisă? De nu ne vom sili sufletul spre linişte, rugăciune şi tăcere, nu ne vom putea mântui.

103.  Tot ea a spus iarăşi: o deprindere rea se distruge cu mare osteneală, îndeosebi o deprindere învechită. De se va trudi cineva să o dezrădăcineze, iubind liniştea şi tăcerea, se va mântui, iar dacă va rămâne cu ea, va pieri. Vai de un asemenea suflet!

104.  Tot ea mai povestea: cineva dintre Părinţi zicea că era un frate care, trăind în linişte şi tăcere, se ruga neîncetat,  nefăcând nimic, dar în fiecare seară găsea pe masă o pâine pe care o mânca după rugăciune, mulţumind lui Dumnezeu. Odată, a venit la el un frate şi sălăşluindu-se lângă el, îşi făcea lucrul de mână. Cel ce se liniştea, a luat şi el ceva de lucru şi a început să lucreze împreună cu acel frate. Mai târziu, când a venit seara, el n-a mai găsit pâinea pe masă, cum o găsea de obicei şi s-a întristat şi a rămas fără hrană. Noaptea a auzit un glas care i-a zis: atâta vreme cât ai fost ocupat în întregime numai cu Mine, Eu te hrăneam, iar acum, când tu te-ai apucat de lucru, caută-ţi cu acest lucru de trebuinţele tale.

Ştiind acestea, surori, maici si fiice, să ne dăm liniştii, tăcerii şi rugăciunii, ca să ne mântuim sufletele de săgeţile vicleanului.

105. O soră i-a spus prea cuvioasei Teodora: Doamna mea, sufletul meu doreşte moartea. li spune prea cuvioasa: aceasta vine la tine pentru că tu fugi de greul cinstitei linişti şi nu ştii că muncile viitoare şi scârbele sunt fără asemănare mai grozave. Rabdă în tăcere, în linişte, în înfrânare şi în osteneală, pentru orice altă faptă bună căci aproape este mântuirea dulcelui Iisus. De aceea şi demonii năvălesc asupra ta, pentru ca tu, deznădăjduind de atâtea osteneli, să-ţi pierzi toată lucrarea şi vai de tine, sărmana, dacă vei ieşi din această viaţă cuprinsă de slăbire şi de trândăvie măcar în cele neînsemnate.

De aceste cuvinte monahia s-a folosit foarte mult şi a ieşit slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind cuvioasei.

106.  Spunea iarăşi: vai de tine, trupule, căci cunoscând ceea ce te spurcă si te face vinovat de focul veşnic, tu totuşi o cauţi totdeauna, adică săturarea pântecului şi niciodată nu-ţi stăpâneşti limba! Vai de tine, suflete, căci făcând păcatul  – şi prin aceasta scârbind pe Dumnezeu — ţi se cuvine plânsul neîncetat, şi zdrobirea inimii, iar tu, greşind atât de mult înaintea lui Dumnezeu, mai vrei să trăieşti vesel şi fără grijă!

Vai de tine, suflete, că de atâtea ori Dumnezeu a vrut să te întoarcă şi să te miluiască, iar întotdeauna tu te-ai împotrivit. De atâtea ori te-a mângâiat în linişte, iar tu te-ai îngreuiat! De atâtea ori te-a întărit, iar tu din nou te-ai lenevit. De atâtea ori te-a învăţat, iar tu n-ai ascultat! Aşa, suflete sărman, dacă până la sfârşit nu te vei pocăi deloc, nici măcar de acum înainte, te încredinţez că focul cel veşnic va fi locuinţa ta.

Astfel, fericita Teodora îşi lovea si zdrobea sufletul său.

107.  Mai spunea: dacă vrei în trup să-I slujeşti lui Dumnezeu, asemenea celor fără de trup, să ai o neîncetată rugăciune în inimă. Iubeşte cu toată puterea liniştea şi tăcerea şi sufletul tău va fi înainte de moarte ca un înger al lui Dumnezeu. Dacă vei rătăci în afară de chilie şi vei face glume ici şi colo, atunci să mă crezi că în curând te va lovi marea mânie a lui Dumnezeu. Vai de tine, sărman suflet, de vei suferi toate acestea şi vei fi aruncat în locul cel veşnic, împreună cu diavolii!

108. Tot ea mai zicea: bine este să-ţi ridici mâinile la rugăciune şi să rogi pe Dumnezeu pentru ca, în timpul ieşirii lui, sufletul să treacă fără nici o primejdie pe lângă toţi cei ce încearcă să-i îngrădească drumul spre ceruri.

109. A mai spus: postul smereşte trupul, privegherea curăţă mintea, rugăciunea uneşte cu Dumnezeu.

110. Fericita Singlitichia spunea: sufletele ce s-au închinat lui Dumnezeu nu trebuie să slăbească niciodată şi nu trebuie să se lase pe tânjeală căci vrăjmaşul, scrâşnind din dinţi, le urmăreşte ca să se năpustească asupra lor de îndată ce ele slăbesc măcar pentru scurtă vreme.

111. Tot ea spunea: şi vrăjmaşul îndeamnă spre nevoinţă – şi el are ucenici nevoitori. Cum se poate oare distinge nevoinţa dumnezeiască şi împărătească de cea demonică şi tiranică? Prin nimic mai bine decât prin cumpătare.

112. Mai spunea: trebuie sa conducem sufletul cu toată iscusinţa; trăind încă în mănăstire, să nu căutăm cele ale noastre; şi să nu-i facem voii pe plac, ci să ne supunem mamei celei după credinţă.

Noi ne-am surghiunit, adică ne-am aşezat în afară de hotarele lumii, prin urmare noi suntem nişte exilaţi, să nu mai căutăm deci cele mai dinainte.

113. Mai spunea: apropiindu-ne de adevăratul mire, Hristos, trebuie să ne împodobim în mod cuviincios, ca să-I plăcem Lui. În locul pietrelor preţioase, să ne aşezăm pe cap cununa cea întreită: credinţa, nădejdea şi dragostea.

Gâtul să ni-l înfăşurăm cu preţioasele mărgele ale smeritei cugetări, mijlocul să ni-l încingem cu castitatea, sărăcia să ne fie nouă în loc de îmbrăcăminte ţesută; la ospăţ să punem înainte mâncări nepieritoare – rugăciunea şi cântarea.

114. Tot ea spunea: noi trăim pe acest pământ în al doilea pântece de mamă, ca să ne naştem pentru cer. Pruncii care s-au format în chip desăvârşit în pântecele matern, ies la lumină, drepţii, desăvârşindu-se aici prin osteneală – cu ajutorul harului divin – trec la ceruri, iar păcătoşii, ca pruncii care mor în pântece, trec dintr-un întuneric în alt întuneric şi mor pe pământ din cauza otrăvirii păcatului şi după moarte sunt aruncaţi în locuri întunecoase şi în cele mai de jos ale pământului.

115. O fericită stareţă povestea despre sine că, venind la un stareţ, l-a întrebat de calea mântuirii şi el i-a zis: rătăcind încolo şi încoace, cum fac femeile desfrânate, aşa vrei să te mântuieşti? Ori nu ştii că tu eşti femeie? Oare nu ştii că diavolul prin femei luptă şi înşală pe sfinţi? Ori nu auzi ce spune Domnul: „Cel ce se uită la femeie, poftind-o, a şi preacurvit cu ea în inima lui”? Nu ştii oare că pentru orice păcat de acest fel ţi se va cere socoteală de la sufletul tău? Pentru ce nu te linişteşti în chilia ta? Şi cu acestea şi cu alte cuvinte asemănătoare învăţându-mă stareţul, m-a binecuvântat şi m-a slobozit. Eu, cea prea săracă, cu frică, asudată de ruşine, am venit în această chilie şi iată acum s-au împlinit 33 de ani de când –  cu darul lui Hristos – n-am ieşit din chilia mea. Aşa, surorile mele, vă sfătuiesc, nu din mintea mea, ci după cum am auzit şi m-a învăţat marele sfânt: iubiţi liniştea şi tăcerea -maica tuturor virtuţilor, ca să vă izbăvească pre voi, cele ce vă liniştiţi, de toate cursele vrăjmaşilor.

116. Fericita Teodora spunea celor ce veneau la ea: să ne nevoim, surorilor şi maicilor, nu numai ca să stăm împotriva gândurilor, ci să ne şi războim cu ele. De vom cădea, să ne ridicăm. Sunt unii care întorc întotdeauna pe demoni spre fugă. Cel ce a biruit patimile, îi loveşte pe demoni, iar cel ce este robul patimilor, este batjocorit de demoni.

117. Mai spunea: cea care vrea să-şi păstreze trupul în curăţie şi să-şi înfăţişeze sufletul curat înaintea lui Dumnezeu, trebuie să-şi petreacă zilele într-o fericită linişte, şezând în chilia sa, să nu primească bărbaţi şi să nu stea de vorbă cu ei, căci numai astfel poate ca să se liniştească. Şi asupra mea, la începutul liniştei mele, trei ani m-a apăsat demonul poftei, îndemnându-mă să văd un bărbat şi să stau de vorbă cu el, aşa încât aproape în fiecare zi eu eram necăjită şi deznădăjduită. Cu cereri şi cu rugăciuni, cu postul şi cu liniştea, luptând împotriva demonului poftei, cel de trei ori ticălos, în cele din urmă eu, cu darul lui Hristos, am şters orice amintire despre acea faţă. Vă povestesc acestea vouă, maicilor şi surorilor, pentru ca şi voi să vă păziţi cu tărie de toate acestea, să vă păstraţi sufletul curat, căci puternice sunt cursele urâtorului de bine – diavolul.

118. Zicea, de asemenea: luaţi aminte, surorile mele, ca să nu împliniţi puţinătatea mâncării cu somnul cel mult, pentru că acest lucru este nechibzuit, ca să fie virtutea noastră cu chibzuinţă.

119. Tot ea spunea: cine va împlini toată legea duhovnicească, dar va cădea numai în patima desfrânării, acela devine vinovat de toate patimile.

120. Mai spunea: sufletul care nu se leneveşte aţâţă pe demoni împotriva lui. Dar cu înmulţirea luptei se înmulţesc şi cununile. Cel ce nu intră în luptă şi nu se luptă cu potrivnicul său, cum se va încununa de către împăratul Ceresc cu cununa nepieritoare şi de multă cinste? Demonii caută pe toate cărările pierzarea noastră, străduindu-se ori să ne risipească ca pe grâu, după cuvântul Domnului, ori să ne ispitească cu gânduri rele, cu auzul, cu vederea şi cu limba numai ca să ne facă pe noi păcătoşi înaintea iui Dumnezeu şi să pună stăpânire ca să facă cu noi ce vor ei. Acest lucru li se îngăduie lor să-l săvârşească cu noi săracii, de îndată ce vom slăbi cât de puţin şi vom neglija lucrul nostru duhovnicesc, adică rugăciunea, postul, liniştea, tăcerea, privegherea, învăţătura în dumnezeieştile Scripturi, neîncetata aducere aminte de Dumnezeu.

121. Prea cuvioasa Teodora spunea: liniştea face obiceiurile si simţămintele să fie bune şi ne învaţă să facem cu luare-de-aminte toate faptele bune. Cel ce iubeşte liniştea este iubit de Dumnezeu, Care îl ajută în toate faptele bune şi, la vremea potrivită, Se arată cu toate armele în apărarea lui. Cine fuge însă de linişte, despre acela nu ştiu ce să zic, căci partea lui este cu demonii. Vai de unul ca acela în ziua Judecăţii!

122.  Iar zicea: cel ce se linişteşte este stăpân pe mintea sa şi nu-i îngăduie să mai rătăcească în gânduri deşarte şi în dorinţe spurcate. Cel ce se linişteşte este chipul îngerului pământesc. Cel ce se linişteşte pentru Dumnezeu, întotdeauna doreşte să citească, să cânte, să tacă, să se roage şi cu aceste fapte bune îşi izbăveşte sufletul de trândăvie şi de puţinătatea de suflet. Cel ce se linişteşte, din tot sufletul cântă către Domnul: gata este inima mea, Dumnezeule. Cel ce se linişteşte zice: eu dorm, iar inima mea veghează.

123. Iar zicea Fericita Teodora: cel ce doreşte să se liniştească pentru Domnul, închizând uşa chiliei sale, trebuie să-şi închidă toată gura şi mintea ca să nu vorbească şi să nu gândească cele deşarte, trebuie să rabde toate cele ce-l necăjesc pentru Domnul. Cine nu se va osteni si nu va lupta cu duhul trândăviei, acela nu se va putea elibera niciodată de el. Şezând înlăuntrul chiliei tale, păzeşte-ţi gândurile, dacă poţi – şi atunci vei cunoaşte cum şi de unde, când şi câţi  şi ce fel de tâlhari vor să intre şi să fure faptele tale bune. Dacă te vei linişti fără tulburare şi vei păyi toate acestea, e bine, dar dacă mintea ta se va întoarce spre ceva pământesc, atunci tu toate le vei pierde – şi ce folos de toate acestea? Cel ce doreşte să se liniştească pentru Domnul trebuie să fugă, în egală măsură, de toţi, atât de cei străini cât şi de cei ai săi.

124. Mai spunea: iată semnele după care se poate cunoaşte dacă se linişteşte cineva cum se cuvine: mintea plină de linişte, necurmata aducere aminte de moarte, neîncetata pomenire a chinurilor, rugăciunea nesăţioasă, mulţimea metaniilor, gândul nedezlipit de Dumnezeu, moartea pentru lume, biruinţa asupra lăcomiei pântecelui, dragostea de citire şi de cântare de psalmi, belşugul de lacrimi, înstrăinarea de multa vorbire, adâncimea tăcerii, trezvia privegherii. Toate acestea, maicile şi surorile mele, mărturisesc despre adevărata râvnă a celui ce doreşte să se liniştească întru Domnul, pentru marile sale păcate. Cel ce are o oarecare distracţie lumească şi, fără s-o îndepărteze, vrea să se liniştească, singur pe sine se înşală.

125. Odată au venit la fericita Teodora şapte surori şi au întrebat-o despre gândurile cele necuviincioase şi spurcate. Fericita a lăcrimat şi a zis: n-auziţi oare ce zice Domnul: „Vouă însă şi perii capului toţi sunt număraţi” ? Părul sunt gândurile, iar capul – mintea. Orice gând însoţit de o împreună-îndulcire şi învoire cade sub judecată şi Dumnezeu socoteşte pofta de femeie drept curvie, mânia drept ucidere, ura drept crimă căci zice: „Tot cel ce se mânie pe fratele său în deşert este supus judecăţii” şi „Cel ce urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni”. De asemenea, marele  Pavel zice: „Va descoperi Domnul sfaturile inimii şi va da pe faţă cele ascunse ale întunericului” şi încă: „Cel ce va osândi şi cu gândul, va răspunde în ziua Judecăţii”. Aşadar să nu ziceţi, bunele mele surori, că gândurile nu ne vatămă, că numai unirea cu ele este judecată ca şi fapta. Auzind acestea, monahiile s-au mirat şi au proslăvit pe Dumnezeu, Care i-a dăruit Fericitei Teodora un asemenea har şi o astfel de judecată şi, arătându-i recunoştinţă, s-au dus cu un mare folos sufletesc.

126. Fericita Teodora povestea: era într-un oraş o desfrânată care din copilăria ei a fost dată, de către propria sa mamă, în slujba diavolului. Odată, venind la mine, ea mi-a descoperit toate fărădelegile şi voia să afle de la mine dacă este pocăinţă pentru dânsa. Eu i-am povestit despre desfrânata din Evanghelie, care a fost.mântuită de Domnul şi Dumnezeul nostru. Ea s-a umilit la auzul acestei povestiri şi mi-a zis: pot eu oare să mă mântuiesc lângă tine? Eu am consimţit şi ea, întorcându-se în grabă în oraş, a dat foc întregii sale averi, dobândită cu desfrânare şi care era în valoare de 500 de livre de aur şi – într-un miez de noapte a venit din nou la mine şi mi-a cerut o chilie. Închizându-se în chilie, ea mi-a spus numai acest cuvânt: Pentru Domnul, Doamna mea, să nu ştie nimeni de mine, până la sfârşitul meu. Apoi, luându-şi de lucru muncea pentru hrana ei, fără să vorbească vreodată cu cineva şi fără să vadă nici măcar vreo faţă de femeie, căci în acel loc bărbaţii nu puteau intra deloc. Iar nevoinţa pe care şi-a luat-o asupra sa era astfel: că în 5 zile: mânca numai 6 uncii de pâine şi bea o litră de apă, iar despre lacrimile ei, despre plânsul şi bocetele ei, cine le poate povesti cu vrednicie? Ea nu numai noaptea, ci şi ziua nu înceta să verse lacrimi, bătându-se în piept şi chinuindu-se în tot felul. Petrecând astfel în chilia sa 15 ani, ea s-a dus către Domnul, în vremea, ieşirii sale, a făcut, multe minuni.

Rugăciunile ei să ne miluiască şi pe noi necredincioşii şi înviforaţii încă de valurile vieţii acesteia care e atât de tulburată.

127.Tot ea povestea că o fecioară de bun neam, văzând un tânăr oarecare, s-a aprins de o patimă satanică şi a căzut cu el în păcat. Pe urmă, după câteva zile, venindu-şi în sine, s-a căit de păcatul ei şi fără să ştie cineva, a ieşit noaptea din oraş, schimbându-se în haine bărbăteşti. Venind la sărăcia mea, cu multă osteneală şi sudoare, ea mi-a povestit totul şi mi-a cerut o chilie. I-am dat cu bucurie şi ea s-a închis într-însa. Hrana o primea pentru două zile, în afară de duminica şi sâmbăta, şi în aceste două zile nu vorbea decât cu mine. După acestea, ea n-a mai văzut niciodată o faţă de om şi s-a dedat unei vieţi de-o atât de aspră nevoinţă, încât numai după glas puteai s-o recunoşti că e om. Vieţuind în felul acesta 20 de ani cu nevrednicia mea, ea a trecut cu pace spre Domnul.

128. Fericita Teodora spunea despre Avva Isaia: a venit la el un frate. După ce a stat de vorba cu el, Avva i-a spălat picioarele şi, punând un pumn de Iinte în oală, a ţinut-o puţin deasupra focului, apoi îndată a luat-o de pe foc şi a adus-o. Fratele îi spuse: Avva, încă n-a fiert. Avva i-a răspuns: nu ţi-e de ajuns că ai văzut focul? Şi asta, frate, nu e mică mângâiere.

129. Tot ea a zis: odată, Avva Isaia cu ucenicii săi au venit la aria unui plugar cu o ramură de finic în mâini şi a spus: gospodărule, dă-mi grâul! Plugarul îi spuse: tu ai secerat, Avva? Avva îi răspunse: nu. Plugarul îi zice: cum dar vrei să iei grâu dacă n-ai secerat? Avva a. întrebat: oare cel ce nu seceră nu primeşte răsplată? Plugarul îi spune: oare tu nu auzi ce spune Domnul: „Vrednic este lucrătorul de plata sa” ? Iar tu, Avva, fără să te trudeşti, ceri răsplată? După aceasta, stareţul s-a îndepărtat. Ucenicii, văzând cele petrecute, au căzut la picioarele lui şi l-au rugat să le spună pentru ce a procedat astfel cu ei. Stareţul le-a spus: fiilor, aceasta am făcut-o spre pildă vouă, că cine nu lucrează în veacul acesta, acela nu va primi răsplată în veacul viitor de la dreptul Judecător.

Vă spun vouă: nimeni să nu vă înşele pe voi ca şi cum în ceasul morţii s-ar putea primi de la cineva vreun ajutor. Fiecare va mânca din rodul muncii lui în vremea ieşirii lui din trupul acesta.  Pentru aceea, atâta vreme cât este ziua muncii, nu vă trândăviţi, ci staţi barbăteşte împotriva vicleanului şi el va fugi de voi.

130. Zicea Fericita Teodora: Avva Isaia îmi spunea: ceea ce la început diavolul făcea cu strămoşul nostru Adam, acelaşi lucru va face şi cu noi. Când, după cădere, vrem să ne întoarcem spre pocăinţă, el spune fiecărui suflet: nu este pentru tine mântuire la Dumnezeul tău.

Vai de acela care va crede pe acest viclean. El caută pe toate căile să ne îndepărteze mintea de Dumnezeu şi de pomenirea morţii, ca s-o înghită ca o fiară sălbatică şi să ne piardă sufletul. De aceea, niciodată nu trebuie să ne îndepărtăm mintea de Dumnezeu şi de amintirea morţii, căci de aici vine un mare ajutor pentru ea, ci –  înălţându-se întotdeauna spre Dumnezeu – mintea din ce în ce mai mult se luminează prin razele care coboară din El, până când, în sfârşit, se face locuinţa lui Dumnezeu. Atunci, cel de trei ori ticălos nu mai poate tăbărî asupra unui astfel de om, nu pentru că s-ar teme de el, ci pentru Dumnezeu Care locuieşte în el, căci el este întotdeauna tot şi întreg cu Dumnezeu cu Care stă de vorbă, în Dumnezeu petrece şi Dumnezeu în el, cum încredinţează Mântuitorul Însuşi: „Eu şi Tatăl vom veni la el şi vom face locuinţă”. Dacă ne vom osteni puţin aici, Doamna mea, acolo, în Împărăţia Cerească, vom dobândi o mare bucurie şi odihnă.

Şi eu m-am ostenit, surorile mele, pe cât mi-a stat în putinţă, după cuvântul părintelui meu, a cărui sfântă rugăciune să fie întotdeauna cu noi.

131. A mai spus încă: odată, au venit hoţii în chilia lui Avva Isaia. Doi îl ţineau, iar unul căra ce se afla în chilie. Când acesta a dus şi cărţile, Avva i-a zis: tot ce este în chilie luaţi, numai cărţile lăsaţi-le, dar ei nu voiau. Atunci el, dând din mâini, i-a aruncat ca pe nişte paie de grâu şi le-a zis: duceţi-vă cu pace. Şi ei, cuprinşi de frică, au ieşit şi au fugit.

132. Tot ea zicea: Avva Isaia povestea despre un oarecare stareţ, că înainte de a păşi în viaţa liniştită, a văzut în răpire pe un oarecare tânăr înfricoşător a cărui faţă strălucea mai tare decât soarele şi care, luându-l de mână, i-a spus: du-te, îţi stă înainte o luptă şi i-a condus într-un loc plin de oameni pe de o parte îmbrăcaţi în haine albe, iar pe de altă parte, în haine negre. Când l-a scos la locul luptei, a văzut în faţa sa un om etiopian, înfricoşător şi înalt, al cărui cap ajungea până la nori. Îngerul păzitor care-l ţinea i-a zis: cu acesta trebuie să te lupţi. Văzând o arătare atât de înfricoşată, de spaimă a început să tremure cu toată fiinţa şi să ceară păzitorului său să-l izbăvească de această nevoie, zicând: cine din cei ce au fire de om muritor, poate să lupte cu el? Îngerul lui Dumnezeu ia zis: poţi, intră numai cu toată râvna, căci îndată ce te vei lua la luptă cu el, eu îţi voi ajuta şi-ţi voi mijloci o cunună biruitoare. Într-adevăr, îndată ce s-au apucat şi au început să se lupte unul cu altul, îngerul lui Dumnezeu s-a apropiat şi i-a ajutat a birui pe etiopian. Atunci, toţi etiopienii cei negri au dispărut cu  cârtire şi cu ceartă, iar corul îngerilor a lăudat pe cel ce i-a ajutat şi i-a dăruit biruinţa.

Tot astfel şi noi, maicilor şi surorilor, trebuie să părăsim tot ce este material, ca să putem – cu harul lui Hristos – cu tărie şi cu putere să luptăm împotriva întunecatului etiopian, împotriva diavolului care stârneşte toate patimile. Dacă, însă, ne vom înşela şi vom cădea, atunci ne vom face moştenitori vrăjmaşului nostru care este diavolul. Căci marele Apostol Pavel spunea: fiecare este robul celor ce pofteşte, ori celor bune, ori celor rele. De aceea ne-a şi dat Dumnezeu minte şi judecată ca — deosebind binele de rău — să ne ţinem de ceea ce este bine.

133. Mai spunea iarăşi Fericita Teodora: Avva Isaia al meu vorbea despre ziua cea din urmă a fiecărui creştin: ce fel de frică şi de cutremur şi ce fel de nevoie vom vedea noi, când sufletul se va despărţi de trup? Atunci se vor apropia de noi oştile puterilor potrivnice, începătoriile întunericului, stăpănitorii răului din lume, şi ca şi cum ar avea vreun drept oarecare, vor încerca să ia sufletul, înfătişându-i toate păcatele făcute de el în tinereţe, cu ştiinţă sau fără ştiinţă. Dar împotriva acestor puteri rele vor sta îngerii lui Dumnezeu şi îi vor arăta pocăinţa şi faptele lui cele bune. Gândeşte-te dar, cât de mare va fi frica şi cutremurul sufletului stând în mijlocul lor, până se va termina judecata, când va ieşi ultima hotărâre care va arăta locul unde va fi trimis! Dacă sufletul se va dovedi vrednic, atunci demonii vor fi ruşinaţi şi dumnezeieştii îngeri îl vor răpi în sălaşurile cereşti spre o neîncetata veselie, după cum este scris: „căci pe toţi îi veseleşte locuinţa Ta!”

Atunci se va îndeplini cuvântul Scripturii: va fugi întristarea şi suspinul. Atunci va intra sufletul, scăpat de frică, într-o slavă negrăită, cum va porunci Dreptul şi Marele Judecător. Dar, dacă se va dovedi că acel suflet a trăit în nepăsare, atunci  – vai! – el va auzi acel glas înfricoşat: „Să fie luat cel nelegiuit ca să nu vadă slava Domnului!” Tocmai atunci îl va ajunge ziua mâniei, ziua necazului şi a nevoii, ziua întunericului şi a beznei, ziua cea rea şi cumplită, despre care zice Daviel: „În ziua cea cumplită, îl va izbăvi Domnul”. Sufletul care trăieşte în nepăsare, nu va fi izbăvit de Domnul în acea zi cumplită. Atunci, bietul suflet va fi predat întunericului celui mai din afară şi în focul veşnic, unde se va munci în vecii cei nesfârşiţi.

Aşa îmi grăia Avva Isaia al meu, cu multe lacrimi şi cu o mare durere în inimă.

134. Am întrebat odată  — zicea Fericita Teodora — pe părintele meu Isaia despre cuvântul Apostolului: „Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele” şi el mi-a zis: Apostolul ne învaţă negustoria cea duhovnicească şi anume: îţi stă în faţă vremea ocărilor? Răscumpăr-o. Cu smerenia şi cu răbdarea răscumpără această vreme de ocară. Vine vremea necinstirii? Răscumpără această vreme cu nerăutate şi vei dobândi un câştig. Te-a atins vreo învinuire mincinoasă? Agoniseşte-o şi cumpăr-o cu răbdarea şi cu nădejdea şi, dacă vrem, tot ce ne este potrivnic, ne va fi un câştig.

135. Iarăşi îmi spune bunul părinte nevoieşte-te sa intri prin poarta cea îngustă.  După cum pomii nu pot aduce roadă, dacă nu vor suferi iarna şi ploaia, tot astfel şi noi, pentru care veacul acesta este o iarnă, nu putem aduce roade vrednice de Împărăţia Cerurilor, dacă nu vom trece prin tot felul de scârbe şi ispite. Ce folos am avea noi dacă, trăind aici în îndestulare şi în desfătare chiar 100 ele .nu, ne vom chinui acolo în vecii cei nesfârşiţi, după cuvântul Domnului?

136. Tot Fericita Teodora povesteşte că un monah l-a întrebat pe Avva Isaia: cum se face oare că cei ce trăiesc în lume, fără să aibă grijă de post, fără să le pese de rugăciune, fugind de priveghere şi lipsindu-se de orice fel de smerenie, îndulcindu-se cu mâncărurile, umblând după poftele lor, mâncându-se unii pe alţii, petrecându-şi cea mai mare parte a zilelor în jurăminte şi în călcări de jurăminte, cum se face că ei nu cad şi nici nu spun măcar: am greşit, – iar noi monahii, nevoindu-ne în post, în privegheri, culcându-ne pe jos, mâncând pâine uscată, nebând vin, nemâncând untdelemn şi înfrânându-ne, în general, de la orice odihnă trupească, vorbim cu plânsete şi cu bocete: ne-am pierdut sufletele, ne-am lipsit de Împărăţia Cerească şi suntem vrednici de chinuri? Oare legea şi poruncile nu sunt date tuturor?

Şi bunul părinte, lăcrimând şi oftând din adâncul sufletului, a spus: bine ai zis tu, fiul meu, că mirenii nu cad, căci căzând odată cu o mare şi groaznică cădere amară, ei nici nu se pot scula, nici nu au unde să mai cadă. Diavolul nu are grijă să se lupte şi să se războiască împotriva acelora care întotdeauna stau culcaţi pe jos şi niciodată nu se scoală. Monahii, când biruind, când fiind biruiţi, năvălind şi îndurând năvăliri, luptă împotriva diavolului, iar mirenii, din pricina nechibzuinţei si a necunoştintei, pentru că iubesc lumea şi lucrurile; vieţii, rămân în prima lor cădere, nevăzând chiar şi neştiind că au căzut. Dar ca să înţelegi că nu numai noi amândoi, cărora ni se pare că suntem monahi şi care stăm departe de viaţa, călugărească, avem nevoie să plângem şi să suspinăm întotdeauna, ci şi marii Părinţi, adevăraţii nevoitori şi pustnici au nevoie să plângă neîncetat, ascultă cu chibzuinţă şi cugetă. „Minciuna este de la diavolul”, cum spune Domnul; privirea spre femeie — pentru a o pofti — El a aşezat-o în rând cu desfrânarea; mânia asupra aproapelui, El a asemănat-o cu uciderea şi a spus că trebuie să dăm socoteală de orice cuvânt deşert. Dar cine este acela şi unde vom găsi un astfel de om care să nu fi fost ispitit nici cu minciuna, care să nu fi fost pătat nici cu pofta de femeie sau să nu se fi mâniat pe aproapele şi să nu fi slobozit un cuvânt eleşart — ca să nu aibă nevoie de pocăinţă ? Noi toţi am greşit şi ne-am lipsit de slava lui Dumnezeu. De altfel, să ştii că oricine, de este monah ori mirean, arhiereu sau împărat, de nu se va da cu desăvârşire spre cruce, adică spre nevoinţa smeritei cugetări, nu poate să fie cu adevărat creştin. Domnul nostru Iisus Hristos îi fericeşte pe unii ca aceştia, zicând: „Ferice de voi, săracilor, că a voastră este Împărăţia Cerurilor”. N-a spus bogaţi, ci săraci. Şi iarăşi: „Ferice de voi cei ce flămânziţi că vă veţi sătura, ferice de cei ce plâng, că vor râde”‘.

Prin urmare, unde vor fi aceia care, luând parcă sub stăpânirea lor mesele copioase şi tot ce este lumesc, trăiesc în desfrânare şi necuviincios şi se desfătează de toate cu râsete până la saturare, grăind vorbe spurcate şi fără de nici o frică faţă de Dumnezeu?

Există chiar astfel ele mireni nenorociţi care spun, ascultând cu uşurinţă cele spre desfrânare, că numai călugărilor le este dat postul, orice fel de pătimire rea şi jugul cel greu, iar mirenilor plăcerea, odihna şi orice desfătare.

O, nechibzuiţilor şi împietririlor cu inima ! Oare n-aţi auzit ce zice Domnul: „Ferice de cei ce flămânzesc, că aceia se vor sătura” ? Şi „vai de voi, bogaţilor, că v-aţi luat mângâierea voastră !” Şi „intraţi prin porţile înguste, căci mare este poarta şi largă este calea ce duce spre pierzare şi mulţi sunt cei ce intră pe ea; îngustă este calea care duce spre viaţă şi putini sunt cei ce au dobândit-o”. Acestea şi altele asemenea nu sunt spuse monahilor, căci pe atunci pe când învăţa toate acestea Prea Dulcele nostru Iisus şi Dumnezeul nostru, ei încă nu erau, — ci mirenilor şi vieţuitoarelor celor ce petrec o viaţă deşartă şi iubitoare de materie. Dacă Domnul i-a învăţat numai pe monahi, atunci mirenii sunt mai de plâns şi mai nenorociţi decât animalele însele, fiind lipsiţi de poruncile dumnezeieşti şi de astfel de fericiri. Dacă legea este obştească, atunci desigur obşteşti sunt şi jugul şi fericirea, şi judecata şi iadul. Monahul, auzind toate acestea de la Avva, de la bunul meu învăţător, a rămas mirat şi uimit şi, oftând adânc, a căzut la cinstitele lui picioare şi a zis: aşa, Sfinte Părinte, e nevoie de mai multă osteneală, sudoare şi nevoinţă. Roagă-te dar pentru mine, Sfinte Părinte; iar Avva, binecuvântându-l, l-a slobozit.

137. Fericita Teodora a mai zis: Părintele meu Isaia îmi spunea: „bărbatul înţelept păzeşte tăcerea” şi lucrul e bun îndeosebi pentru tineri. Să ştii, fiica mea, că de va vrea cineva să se liniştească, îndată vine cel viclean cu toată oastea lui diavolească şi îngreuiază sufletul celui ce se linişteşte pentru Domnul cu deznădăjduirea, cu puţinătatea de suflet, cu gânduri spurcate şi necurate, loveşte şi trupul cu neputinţă, cu slăbirea genunchilor şi, în general, dezechilibrează toate puterile sufletului şi ale trupului. Atunci gândul îi vorbeşte sihastrului, mai bine-zis însuşi diavolul îi şopteşte prin gândul lui: eu sunt neputincios, nu-mi pot săvârşi pravila şi să bat metanii ca de obicei. Dacă te vei lupta, toate acestea vor dispărea.

Să-ţi spun o întâmplare despre un înţelept monah: când s-a sculat el odată la pravilă, s-a pomenit cuprins de fierbinţeală, de friguri, iar în capul lui s-a făcut mare vuiet. Monahul şi-a vorbit sieşi: iată, acum sunt bolnav şi poate că voi muri. Să mă scol dar înainte de moarte ca să-mi săvârşesc pravila; cu acest gând, s-a silit pe el însuşi ca să-şi citească rugăciunile. Când s-au terminat rugăciunile, s-a terminat şi înfocarea trupului. Acest frate s-a luptat şi după aceasta împotriva acestui gând, citindu-şi pravila şi, în felul acesta, a biruit ispita.

138. Iată poveţele pe care le dădea Fericita Teodora surorilor care veneau la ea:
—  siliţi-vă, surorile şi maicile mele, să faceţi monah pe omul cel lăuntric, iar nu numai pe cel clin afară;

—  iubiţi pe Dumnezeul nostru Iisus Hristos şi străduiţi-vă în nevoinţele faptelor bune. Petrecerea în osteneli, cu răbdare, alungă trândăvia;

— când vreţi să vă izbăviţi de toate patimile, fugiţi de mama tuturor relelor, care este iubirea de sine;

—  iubiţi liniştea. Cel ce nu este împătimit de deşertăciunile lumii, se întăreşte cu sufletul prin mijlocirea liniştii, înfrânării şi tăcerii, iar rugăciunea şi citirea curăţă mintea;

—  închideţi-vă simţurile în odaia de pază a liniştii celei bune şi ele să nu târască mintea spre poftele lor;

— cea mai puternică armă, pentru cel ce se linişteşte cu răbdare, este înfrânarea şi tăcerea, rugăciunea, citirea şi neîncetata aducere aminte de prea bunul Dumnezeu;

—  când vă liniştiţi, nu îngăduiţi minţii să fie de partea trupului, ca nu cumva, în caz contrar, să vă adunaţi pofta şi scârba;

— înfrânaţi-vă pântecele, surorile şi maicile mele, limba şi mânia şi picioarele voastre nu se vor lovi de piatră;

— năzuinţa poftei să o stăpâniţi cu înfrânarea, iar mânia, cu tăcerea şi liniştea. Liniştea şi rugăciunea sunt cele mai bune unelte ale faptelor bune; curăţă mintea, ele o fac cu vedere ascuţită;

— faptele trupeşti şi sufleteşti se usucă prin înfrânare, cu răbdare şi tăcere, cu linişte şi bărbăţie;

— înfrânarea şi osteneala înfrânează pofta, iar liniştea şi aducerea aminte de moarte o nimicesc;

— răbdarea este osteneala sufletului, iar unde este osteneală, este izgonită iubirea de plăceri împreună cu desfrânarea;

—  orice păcat vine din plăcere şi orice iertare prin suferinţă, linişte şi tăcere;

—  răscoala trupului se întâmplă din cauza neglijării rugăciunii, înfrânării şi a liniştii celei bune;

— roadele cele bune ale unei linişti bune sunt tăcerea şi înfrânarea, citirea şi rugăciunea cea curată;

— citirea şi rugăciunea, liniştea şi tăcerea, înfrânarea şi îngenuncherile curăţă mintea de orice păcat;

— răul învechit în inima omului sau patima necurată cer o suferinţă mare şi de lungă durată, căci deprinderea înrădăcinată în inimă greu se schimbă;

— cel ce se nevoieşte cu chibzuinţă, cu măsură şi cu luare-aminte, nu va simţi multă vreme osteneala nevoinţelor;

—  conştiinţa devine curată prin linişte şi osteneală în faptele bune ale nevoinţelor săvârşite cu răbdare şi mărinimie de suflet;

— postul şi privegherea, liniştea şi tăcerea, înfrânarea şi îngenuncherile, cântarea de psalmi şi citirea smeresc sufletul trufaş şi zdrobesc trupul puternic;

— cununa pentru cei ce au răbdare în linişte va fi grabnicul ajutor de la Domnul. De veţi avea vreun neajuns în chiliile voastre, răbdaţi puţin şi Domnul Dumnezeu vă va trimite ajutorul Său. Căci Cel ce vine va veni şi nu va întârzia să ajute pe cei ce-L caută în ziua necazului;

—  dacă vă înfrânaţi pântecele, curând se vor potoli patimile şi atunci mintea voastră nu va mai fi roaba gândurilor desfrânate. Mintea celui ce posteşte devine Biserica Duhului Sfânt, iar mintea celui lacom cu pântecele — locuinţa demonilor;

—  iată ce mântuieşte sufletele: suferinţa, smerenia, liniştea, tăcerea, postul, privegherea, citirea şi cântarea de psalmi, rugăciunea, îngenuncherile, aducerea aminte de moarte şi de Dumnezeu! Dacă voi, liniştindu-vă, veţi dobândi cu ajutorul lui Dumnezeu aceste fapte bune, nu veţi fi departe de Împărăţia lui Dumnezeu, maicile şi surorile mele;

— dacă doriţi, maicile şi surorile mele, ca mintea voastră să nu rămână fără rod şi să dispară cu desăvârşire pentru voi înşelăciunea patimilor, nevoiţi-vă mai cu seamă în citire. Numai că, atunci când vă aşezaţi să citiţi, săvârşiţi citirea cu toată liniştea, cu tăcere, cu mintea slobodă de grijile lumeşti, pentru ca să poată înţelege cele citite. Noi suntem osândiţi să gustăm pâinea cunoştinţei cu mare osteneală şi în sudoarea frunţii;

—  să ştiţi, surorile şi maicile mele, că nepăsarea şi slăbirea l-au făcut pe Adam să calce porunca şi în locul raiului, plin de desfătare, el a fost osândit la moarte. Păziţi-vă dar, pentru Domnul, şi voi, ca să nu cădeţi în nepăsare şi să nu suferiţi asemenea strămoşului vostru;

—  feriţi-vă de vin, maicilor şi surorilor, pe cât vă stă în putinţă. Pentru monah e cu totul nepotrivit să bea vin şi cu atât mai mult pentru monahii. Cine nu va asculta de acest sfat, uşor va cădea în mrejele diavoleşti, încercaţi Scripturile şi, fără nici o îndoială, veţi afla ceea ce vă spun vouă;

—  semnul răbdării este dragostea de linişte şi tăcerea spre care, îndrăznind, mintea nădăjduieşte să dobândească bunătăţile viitoare şi să scape de veşnica muncă;

— de vă veţi supune trupul prin înfrânare, atunci veţi fi iubiţi de Dumnezeu şi de îngerii voştri păzitori, căci Dumnezeu iubeşte mult pe cei ce suferă pentru El;

— nu ştiţi voi, maicile si surorile mele, că Acela ce întocmeşte toate spre mântuirea noastră a poruncit, ca un Înainte-Văzător, zicând: „Cel ce iubeşte pe tatăl său sau pe mama sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”. Nu el este ucenicul Meu, ci cel ce dispreţuieşte toate cele văzute, acela este vrednic de dragostea Mea, căci cel ce va pierde sufletul său pentru Mine, acela se va mântui şi va moşteni viaţa veşnică. Cum dar puteţi voi, bunele mele surori si maici, să săvârşiţi lucruri bune în mijlocul lumii ? Căci Dumnezeu zice: ieşiţi din mijlocul lor şi vă deosebiţi; credeţi oare în puterea acestui cuvânt? Dar cum să nu credem, când însuşi Domnul spune: „Cerul şi pământul vor trece, iar-cuvintele Mele nu vor trece”? Spuneţi-mi mie, maicile mele, îngerii din cer adună aur şi argint, sau slăvesc pe Dumnezeu ? Şi noi am primit acest chip îngeresc pentru cu să adunăm aur, argint şi alte lucruri ale acestei lumi deşarte ? Nu ştiţi oare că Dumnezeu vrea să împlinească ceata celor căzuţi din cer, cu cei ce trăiesc curat, cu sfinţenie şi lepădare de sine ? Pentru ce ne-am lepădat noi de lume ? Desigur, pentru Dumnezeu şi pentru nenorocitele noastre suflete. Pentru ce am neglijat toate acestea şi i-am îngăduit diavolului să ne întoarcă din nou din calea mântuirii ? Oare nu ştiţi că vinul, lucrurile lumeşti, mângâierile trupeşti şi petrecerea dimpreună cu mirenii, toate acestea îi îndepărtează pe monahi de Dumnezeu şi dacă pe monahi îi îndepărtează, atunci nu cu atât mai mult pe noi nenorociţii, care avem o fire lesne înşelătoare ? Nu auziţi oare ce spune Sfântul Ioan Teologul: „Nu iubiţi lumea, nici ceea ce este în lume, căci cine iubeşte lumea nu are iubirea lui Dumnezeu într-însul” ? Acelaşi lucru îl spune şi Apostolul Iacob: „Cel ce este prieten cu lumea, e duşmanul lui Dumnezeu”. Prin urmare: fugiţi de lume, aşa cum fugiţi de şarpe, căci şarpele când te muşcă, cu greu te poţi vindeca. Tot aşa şi lumea. De aceea, dacă vreţi să fiţi fiii lui Dumnezeu, fugiţi de lume şi de bărbaţii mireni şi păziţi-vă sufletele în linişte. Spuneţi-mi, maicile mele, Sfinţii noştri Părinţi unde şi-au dobândit faptele bune, în lume, în mijlocul mirenilor şi femeilor sau în pustietăţi şi în linişte ? Cum dar voi doriţi să dobândiţi fapte bune în mijlocul ispitelor mireneşti, bând vin si având legături cu bărbaţii ?

Dacă nu veţi flămânzi, dacă nu veţi înseta, dacă nu veţi suferi gerul, dacă nu vă veţi linişti si nu veţi muri trupului, cum va trăi sufletul vostru pentru veacul viitor? Cum voiţi să moşteniţi Împărăţia lui Dumnezeu, prin felul, în care nimeni n-a ajuns la ea? O, încetaţi, fiicele mele, de a mai face astfel de fapte şi întoarceţi-vă toată privirea voastră spre Soarele Dreptăţii, spre Domnul nostru Iisus Hristos, în Care odihneşte toată nădejdea noastră. Şi ostaşul, de nu se va lupta, de nu va fi rănit şi nu va vărsa sânge, nu se va învrednici de slava pământească şi vremelnică; cum dar voi, săturându-vă, bând vin, vorbind cu bărbaţii şi având, legături cu mirenii, vreţi să vă mântuiţi şi să moşteniţi viaţa veşnică ? Nu, surorile mele, nu vă rătăciţi în felul acesta! Lăsaţi orice grijă şi bătaie de cap şi nu vă îndeletniciţi nici cu rucodelia de prisos, sub motiv că daţi milostenie. Toate acestea sunt lucrurile mirenilor. Dumnezeu nu vrea ca noi, călugăriţele, să avem aur sau lucruri de prisos, o dată ce ne-am lepădat de lume şi de tot ce e în lume. Domnul a poruncit: „Căutaţi la păsările cerului, ele nu seamănă, nu seceră, nu adună în jitniţe şi Tatăl Ceresc le hrăneşte”;

— chipul pe care îl purtăm este îngeresc; să nu-l facem dar, diavolesc. Fugiţi de lume şi de stăpânitorul lumii — diavolul, în pustie şi în linişte e greu să te mântuieşti, dar cum ai putea să te mântuieşti în mijlocul lumii? Având legături cu mirenii şi. cu bărbaţii? Nu, aşa nu vă veţi mântui, când Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos spune: „Cine nu se va lepăda de tot ce este în lume, însă si de sufletul său şi nu-şi va lua crucea sa (adică omorârea trupului) şi nu-Mi va urma Mie, acela nu e vrednic de Mine”. „Viu sunt Eu — zice Domnul — ieşiţi din mijlocul lor şi vă liniştiţi. Pocăiţi-vă de fărădelegile voastre şi vă voi milui”, spune Domnul, Atotţiitorul.

Iată, buna mea soră, eu m-am ostenit să-ţi scriu în cartea de faţă vieţile şi nevoinţele sfintelor femei nevoitoare pentru ca, alegându-ţi una dintre vieţile acestor sfinte, să te, sileşti să mergi pe urmele ei până la sfârşitul vieţii tale, de pildă Sfânta Melania sau Teodora, al cărei nume îl porţi, închipuindu-ţi viaţa ei, ţine minte zi şi noapte faptele ei şi râvneşte s-o imiţi, rugându-te şi pentru mine, căci ştie Dumnezeu cu câtă trudă am adunat toate acestea din dragoste pentru tine.

Mi-e teamă, de altfel, să nu fiu osândită de oameni pentru că, până la mine, nimeni n-a alcătuit o carte femeiască, aşa cum am alcătuit-o eu pentru tine. Eu însă, trec cu vederea orice reproş, avand în vedere numai mântuirea ta şi Domnul Dumnezeu Cel în Treime închinat să-ţi îndrepte paşii tăi!

Vezi, Doamna şi sora mea, câte au suferit sfintele femei şi cum le-a proslăvit. Domnul în veacul acesta şi în cel viitor şi să nu mai spui că numai bărbaţii sunt în stare să ducă o viaţă de aspre virtuţi, potrivit cu tăria firii lor. Râvneşte dar şi tu spre o astfel de nevoinţă. Mai mult decât orice, păzeşte curăţenia şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu; nu numai curăţia trupului, ci mai vârtos a inimii.

În ziua aceea se vor da pe faţă toate cele ascunse ale smeritului şi sărmanului om. Oamenii care au trăit până la potop n-au fost nici închinători la idoli, nici iubitori de argint, n-au băut nici vin, nici carne n-au mâncat, şi cu toate acestea, în ciuda unei asemenea înfrânări, potopul a înghiţit tot neamul lor numai pentru desfrânarea cea urâtă de Dumnezeu şi nu s-a mântuit decât Noe cu familia lui, pe care Bunul Dumnezeu l-a găsit singur neîntinat de această spurcăciune, în mijlocul atâtor mii de oameni. Priveşte cât de minunat i-a mântuit. Pe toţi i-a închis cu desăvârşire pentru ca, neavând nirnic, ei să contemple cu mintea şi să cinstească cu cuvântul pe Unul Dumnezeu.

Vădit lucru este că El nici pe noi nu ne va milui în ziua aceea, cu toate că noi purtăm numele de creştin, dacă nu vom avea o dată cu acesta şi fapte creştineşti. Cu adevărat, Stăpânul tuturor, Hristos, ne va spune şi nouă ceea ce odinioară a spus iudeilor când ei spuneau, lăudându-se: „noi suntem fiii lui Avraam”: „dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam”. Tot aşa ne va spune şi nouă: dacă aţi fi creştini, aţi face faptele cuvenite creştinilor. Nu te îndoi de acest lucru şi nu şovăi de a crede. Doamna şi sora mea, Dumnezeu a lămurit prin acel potop ce a venit peste toată lumea şi prin nimicirea Sodomiţilor cu flăcări. de foc, ce fel de sfârşit vor avea cei ce trăiesc în desfrânare şi necurăţenie. Nu-i va milui Dumnezeu în ziua Judecăţii pe cei ce curvesc aici şi nu aduc adevărate roade de pocăinţă, ci ei vor auzi acel glas înfricoşător şi groaznic: „duceţi-vă de la Mine în focul cel veşnic, pregătit diavolilor şi îngerilor lui”. Toate acestea eu le cunosc şi le înţeleg cu adevărat. Vreau ca şi tu să cunoşti tot aşa de amănunţit şi să înţelegi limpede şi, şezând liniştită în chilia ta, să cugeti la toate acestea si cu aceasta să-ţi încălzeşti râvna ta — ca să fugi de cele rele, iar de cele bune să te lipeşti cu toată inima şi cu tot sufletul, ca să te învredniceşti de nesfârşita bucurie în veşnicele lăcaşuri ale Bunului nostru Stăpân şi Domn.

Păstrează „Matericonul” de faţă ca pe o lumină care te luminează în viaţa de acum, până vei ajunge la lumina cea neînserată, la Prea Dulcele Iisus şi Dumnezeul nostru.

Dăruieşte, Dumnezeule, şi sărăciei mele — cu rugăciunile tale — să primesc partea celor ce se mântuiesc.

Harul Treimii Celei nedespărţite şi necreate să fie cu sufletul tău. Amin!

Povăţuirile duhovniceşti

În numele Tatălui şl al Fiului şi al Sfântului Duh

Mult mă mustră conştiinţa pentru că nu mi-am făcut însemnări amănunţite despre virtuoşii părinţi, care au trăit acum, în ultimii ani şi despre care mi-au povestit evlavioşii bătrâni pe vremea când eram monah începător; dar şi pentru marea mea nepăsare de a nu păstra nici măcar în memorie experienţele dumnezeieşti pe care le-au trăit acei bătrânei sfinţi şi pe care mi le-au povestit cu multă simplitate, ca să mă ajute duhovniceşte.

Părinţii acelei vremi aveau multă credinţă şi simplitate şi cei mai mulţi aveau putină învăţătură de carte. Dar fiindcă aveau smerenie şi râvnă pentru nevointă, primeau mereu iluminarea dumnezeiască.

Pe când în vremea noastră, când s-au înmulţit cunoştinţele, din păcate raţiunea a zdruncinat din temelii credinţa oamenilor şi a umplut sufletele de semne de întrebare şi de îndoieli. Aşadar, firesc este să ne lipsim şi de minuni, deoarece minunea se trăieşte şi nu se explică prin raţiune.

Duhul acesta foarte lumesc ce îl stăpâneşte pe omul contemporan, care şi-a întors toată străduinţa spre a trăi mai bine, cu mai mult confort şi mai putină osteneală, din păcate a influenţat şi pe cei mai mulţi oameni duhovniceşti, care vor să se sfinţească cu mai putină osteneală, lucru ce nu este cu putinţă, pentru că „sfinţii au dat sânge şi au luat Duh”.

Deşi ne bucurăm astăzi pentru această întoarcere mare spre Sfinţii Părinţi şi monahism şi admirăm pe tinerii vrednici ce se afierosesc cu totul acestora, în acelaşi timp însă ne şi doare, deoarece ne temem că acest material bun nu va găsi aluatul duhovnicesc potrivit, şi astfel această plămadă duhovnicească nu va creşte, ci va ajunge ca pâinea necrescută.

Chiar până acum douăzeci de ani se putea afla încă simplitatea ce cuprindea toată Grădina Maicii Domnului. Iar acea mireasmă a simplităţii părinţilor îi aduna pe oamenii evlavioşi, ce se asemănau albinelor, şi îi hrănea. Aceştia la rândul lor duceau şi altora din această binecuvântare duhovnicească, spre a se folosi şi aceia. Pe oriunde ai fi trecut auzeai povestindu-se într-un mod foarte simplu, minuni şi fapte cereşti, pentru că Părinţii le considerau foarte fireşti.

Trăind aşadar în această atmosferă duhovnicească a harului, niciodată nu ţi-ar fi trecut prin minte gândul îndoielii pentru cele ce le-ai fi auzit, pentru că şi tu însuti vedeai ceva din acestea. Dar nici nu te-ai fi gândit să însemnezi, sau să păstrezi în amintire pentru urmaşi acele fapte dumnezeieşti, deoarece credeai că acea atmosferă de pateric va continua.

De unde să ştii că după câţiva ani cei mai mulţi oameni se vor desfigura din pricina multei culturi – deoarece învaţă în duhul ateismului şi nu în Duhul lui Dumnezeu, ca să sfinţească şi cultura cea din afară – şi necredinţa va ajunge până acolo încât minunile vor fi considerate basme ale vremii de demult?

Fireşte, când medicul este ateu, oricâte consultaţii ar face unui sfânt cu mijloace ştiinţifice (raze etc.), nu va putea distinge harul lui Dumnezeu. Pe când, dacă el însuşi va avea sfinţenie, va vedea cum iradiază harul dumnezeiesc.

Ca să dau o imagine mai vie a harului şi ca cititorii să înţeleagă mai bine duhul părinţilor ce stăpânea acum câţiva ani, am considerat că e bine să aduc, ca pilde, câteva întâmplări ale bătrânilor simpli ai acelei vremi.

Când eram începător la Mănăstirea Esfigmenu, Cuviosul bătrân Dorotei mi-a povestit că la bolniţă venea şi ajuta un bătrânel care avea atâta simplitate, încât credea că Inălţarea – care este hramul mănăstirii – era o mare sfântă, ca Sfânta Varvara şi, când se ruga cu metaniile, zicea: „Sfântă Inălţare, roagă-te pentru noi!”

Într-o zi a venit la bolniţă un frate bolnav şi deoarece nu exista nici o mâncare mai întăritoare, bătrânelul a coborât repede scările la subsol şi întinzându-şi mâinile prin fereastra ce dădea spre mare, a spus: „Sfânta mea Inălţare, dă-mi un peştişor pentru fratele!” Şi, o, minune!, îndată un peşte mare a sărit în mâinile lui. Bătrânelul l-a luat şi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, l-a pregătit bucuros, ca să întărească pe acel frate.

Acelaşi bătrân mi-a povestit şi despre un alt monah (mi se pare Pahomie), care a mers la Kapsala pentru mai multă nevoinţă şi care a ajuns la o mare măsură duhovnicească. Într-o zi, un părinte din aceeaşi mănăstire a păstrat doi peşti şi i-a curăţat cu scopul de a merge la părintele Pahomie, ca să-i dea de binecuvântare. În timp ce îi pregătea, un corb i-a luat pe neaşteptate un peşte şi l-a dus la părintele Pahomie în Kapsala (distantă de cinci ore şi jumătate).

Părintele Pahomie a primit vestire de la Dumnezeu despre vizita fratelui şi în clipa când se gândea cu ce să-l ospăteze, corbul i-a lăsat peştele. Apoi, când a venit fratele şi a aflat aceasta, a slăvit pe Dumnezeu, care şi în vremea noastră îi hrăneşte pe oamenii Săi prin corb, precum odinioară pe Proorocul Ilie.

De asemenea la Mănăstirea Kutlumusiu, cu putini ani înainte, trăia părintele Haralambie, un bătrân foarte simplu, dar şi foarte „silitor”, nu numai în cele duhovniceşti, ci şi la ascultări, în toate era cel mai râvnitor. Părintele Haralambie săvârşea cele mai multe treburi deoarece în ultimii ani rămăseseră în mănăstire putini părinţi şi aceia bătrâni.

Avea în grijă şi biblioteca, dar l-au scos de acolo deoarece nu încuia niciodată uşa. Obişnuia să spună: „Lăsaţi pe oameni să citească cărţile”. Nici prin gând nu îi trecea că există oameni care fură cărţi. Avea multă curăţie şi simplitate. Afară de multele ascultări ce le avea, sădea şi pomi pentru urmaşi, deoarece credea că Mănăstirea Kutlumusiu iarăşi va înflori. Mâinile lui lucrau mereu pentru ceilalţi, iar mintea şi inima lui se nevoiau în cele duhovniceşti rostind neîncetat rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”.

La slujbe era totdeauna primul. Conducea şi o strană, fiind cântăreţ. In timp ce canonarhul se ducea la cealaltă strană să îşi oştească stihira, părintele Haralambie rostea repede-repede „Doamne Iisuse…”, ca să nu-şi întrerupă rugăciunea sa neîncetată.

Deşi toată viata lui a muncit din greu şi s-a nevoit foarte mult în cele duhovniceşti, nu a fost doborât de boală. Dar, din păcate, iată că o gripă puternică l-a trântit la pat, şi medicul a spus părinţilor să nu se depărteze de el, pentru că peste puţin îşi va sfârşi viata. Părintele Haralambie auzind acestea de sub pături, a spus:
– Ce spui? Eu nu mor, până ce nu vor veni Pastile ca să spun: „Hristos a înviat!” Într-adevăr, au trecut aproape două luni, au venit Paştile, a spus „Hristos a înviat!”, s-a împărtăşit şi apoi a adormit. Acest bătrânel simplu şi plin de mărinimie devenise un adevărat fiu al lui Dumnezeu şi de aceea a putut hotărî împreună cu El ziua morţii lui.

La Schitul Ivirului, bătrânul Nicolae din obştea Marchianilor mi-a povestit despre un părinte, care avea şi el simplitate copilărească. Odată, când secase fântâna lor, acesta a legat icoana Sfântului Nicolae cu o funie si a coborât-o în fântână, spunând:
– Sfinte Nicolae, să urci împreună cu apa, dacă vrei să-ti aprind candela, căci poţi face aceasta. Vezi, vin atâţia oameni, şi nu avem putină apă rece să le dăm.

Şi, o, minune!, apa urca încet-încet, iar icoana Sfântului plutea deasupra. Când aceasta a ajuns sus, a luat-o în mâini, a sărutat-o cu evlavie şi a dus-o în biserică. (Aceasta s-a petrecut cu vreo cincizeci de ani în urmă).

La acelaşi schit, puţin mai sus de această chilie, se afla chilia „Sfinţii Apostoli”, unde locuiesc acum doi părinţi, care sunt şi fraţi după trup. În obştea aceasta era şi bătrânul Pahomie, pe a cărui faţă era zugrăvită sfinţenia.

Bătrânelul acesta era foarte simplu şi cu desăvârşire fără carte, dar plin de daruri duhovniceşti. Atunci când venea de sărbători la biserica schitului, nu se aşeza niciodată în strană, ci stătea totdeauna în picioare, chiar şi la privegherile de toată noaptea. Rostea neîncetat rugăciunea: ‘Doamne Iisuse…”, iar atunci când se întâmpla ca cineva să îl întrebe: „Unde a ajuns slujba?”, răspundea:
– Psalmi… Părinţii cântă psalmi.

Pentru el toate erau psalmi. Nici din psalmodie nu ştia nimic, afară de „Hristos a înviat”, pe care îl cânta la Paşti. Era întotdeauna gata să facă voile altora, fără să aibă deloc voie proprie.

Oricât de supărat ar fi fost cineva, dacă îl vedea pe părintele Pahomie, îi fugea supărarea. Toţi îl iubeau, chiar şi şerpii. Aceştia aveau încredere în el şi nu fugeau atunci când îl vedeau, în împrejurimile chiliei erau mulţi şerpi, pentru că acolo se găsea apă. Ceilalţi doi părinţi se temeau mult de şerpi, în timp ce bătrânul Pahomie se apropia de ei zâmbitor, îi prindea şi îi scotea în afara gardului.

Într-o zi, în timp ce mergea grăbit la chilia Marchianilor, a găsit pe drum un şarpe mare, pe care l-a înfăşurat în jurul mijlocului său ca pe o curea, voind să termine mai întâi treaba pe care o începuse, şi după aceea să-l ducă undeva mai departe de chilia lor. Când părintele lacov l-a văzut, s-a cutremurat, dar părintele Pahomie s-a mirat de aceasta. După aceea mi-a spus:
– Nu ştiu de ce se tem de şerpi. Părintele Andrei al nostru se teme chiar şi de scorpioni. Eu adun în pumn scorpionii de pe pereţi şi îi arunc afară din chilie. Acum, când mâinile îmi tremură de parkinson, pe şerpii cei mari îi scot afară târându-i.
–  Pe tine de ce nu te muşcă şerpii, părinte Pahomie? l-am întrebat.
– Iisus Hristos scrie undeva pe o foaie de hârtie că dacă ai credinţă, poţi apuca şi şerpii şi scorpionii, şi nu te vor vătăma”.

Acest bătrânel sfânt, părintele Pahomie, a adormit pe 22 octombrie 1967, cu un an mai înainte de stareţul Tihon despre care voi vorbi în continuare, precum şi despre alţi cuvioşi părinţi, care s-au nevoit cu mărime de suflet în Grădina Maicii Domnului şi s-au despătimit cu ajutorul Maicii celei bune, Prea Curata Fecioară.

Aceşti „ostaşi de elită ai Bisericii noastre” şi-au biruit patimile, au nimicit pe vrăjmaşul diavol şi au fost încununaţi de Hristos cu cunună nestricăcioasă.

Pe mulţi dintre aceştia i-am cunoscut de aproape, dar, din păcate, nu i-am imitat şi acum mă aflu foarte departe de ei. Doresc însă din toată inima ca şi cei ce vor citi isprăvile lor dumnezeieşti să-i urmeze şi-i rog să ma pomenească şi pe mine, sărmanul Paisie, în rugăciunile lor. Amin.

Părintele Tihon

Părintele Tihon s-a născut în Rusia, în Novaia Mihailovsk, în 1884. Părintii lui, Pavel şi Elena, erau oameni evlavioşi, de aceea era firesc ca şi rodul lor – Timotei după numele lumesc – să le moştenească evlavia şi dragostea pentru Dumnezeu şi să dorească de mic copil să se afierosească Lui.

Părinţii vedeau râvna cea mare, dumnezeiască, a copilului lor, dar nu îndrăzneau să îi dea binecuvântarea de a mearge la mănăstire, deoarece îl vedeau voinic şi cu o fire zburdalnică. Voiau ca Timotei să se maturizeze şi în gândire şi după aceea să hotărască. I-au dat însă binecuvântarea să viziteze mănăstirile pe o perioadă de timp de trei ani, de la vârsta de şaptesprezece până la douăzeci de ani. Atunci a făcut pelerinajele lui cele mari, trecând pe la vreo două sute de mănăstiri din Rusia. Când ajungea la mănăstiri, cu toate că era foarte istovit de mersul pe jos, evita cu bun simt ospitalitatea lor ca astfel să se nevoiască şi să nu îngreuieze pe alţii.

Intr-o provincie, însă, s-a chinuit mult, pentru că locuitorii de acolo mâncau pâine de secară. Timotei nu mânca nimic altceva decât pâine, dar acea pâine de secară nu a putut-o mânca deoarece avea un miros urât şi era ca noroiul. De aceea tânărul se epuizase de tot. Aşadar s-a dus la brutar, de la care ceruse şi altă dată, să-l roage din nou să-i dea putină pâine albă, crezând că pentru el va avea pâine mai bună. Acela, însă, văzându-l pe Timotei de departe i-a spus să plece.

Mâhnit şi epuizat, tânărul s-a retras într-un colt şi cu toată simplitatea lui copilărească s-a rugat Maicii Domnului astfel: „Maica Domnului, vreau să mă ajuţi, căci voi muri pe drum înainte de a mă face călugăr. Nu pot mânca această pâine”. M-a apucat să termine rugăciunea când deodată i-a apărut înainte o Tânără cu chipul strălucitor, care i-a dat o pâine albă şi apoi a dispărut, în clipa aceea Timotei s-a pierdut cu firea, nu-şi putea explica acea întâmplare, îi treceau prin minte felurite gânduri. Un gând îi spunea că poate l-a auzit fiica brutarului şi i s-a făcut milă de el şi a spus tatălui ei să-i dea putină pâine bună. Deci merse iarăşi la brutar ca să-i mulţumească. Dar brutarul a crezut că Timotei îşi bate joc de el şi l-a ocărât cu mânie.

–    Hai, fugi de aici, că eu n-am nici femeie, nici fiică!

După ce Timotei a mâncat acea pâine binecuvântată şi s-a întărit şi duhovniceşte, şi-a continuat pelerinajul său şi la celelalte mănăstiri, dar acel fapt inexplicabil îi venea mereu în minte. A petrecut mult timp în această nedumerire, dar mai târziu, când un monah i-a dat o carte cu icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului din Rusia, şi a văzut-o pe Maica Domnului din Kremlin, i-a săltat inima de evlavie, ochii i s-au umplut de lacrimi de recunoştinţă şi a spus: „Aceasta mi-a dat pâinea cea albă”. Şi de atunci a început să o simtă pe Maica Domnului mai aproape, precum copilul pe mama sa.

După pelerinajul făcut la mănăstirile din patria sa a mers să se închine şi la Muntele Sinai, cel călcat de Dumnezeu, unde a stat două luni, iar de acolo a plecat la Sfintele Locuri, unde a pustnicit o vreme, dincolo de râul Iordanului. Deşi Locul cel Sfânt l-a ajutat, totuşi n-a aflat linişte din pricina duhului lumesc al vremii noastre, care a distrus, din nefericire, cu aşa-zisa lui civilizaţie, chiar şi locurile pustii şi sfinte, unde se liniştesc şi se sfinţesc sufletele. De aceea a fost nevoit să plece la Sfântul Munte.

Ispititorul, însă, având experienţă de mii de ani, înţelegând că acest tânăr evlavios va spori în viata duhovnicească şi va ajuta multe suflete să se mântuiască, a încercat să-l împiedice, întorcându-se din pustia Iordanului în Ierusalim, pe când se pregătea să se închine pentru ultima oară la Sfântul Mormânt şi să-şi ia rămas bun de la cunoscuţii săi, vicleanul a folosit ca unelte ale sale două femei fără frică de Dumnezeu, rusoaice, care l-au chemat acasă la ele, ca să-i dea, chipurile, pomelnice să le pomenească la Sfântul Munte. Timotei cel fără de răutate, care totdeauna avea gânduri bune, le-a crezut şi a mers. Dar când l-au încuiat înăuntru şi s-au năpustit asupra lui cu intenţii păcătoase, s-a pierdut cu firea, s-a înroşit şi dând un brânci femeilor şi unul uşii a fugit din ghearele şoimilor, precum odinioară losif, păstrându-şi astfel curăţia. După aceea a venit aşa cum era, ca o floare curată şi s-a sădit în Grădina Maicii Domnului, a sporit şi a bine miresmuit cu virtuţile lui, precum vom vedea mai jos.

Prima lui metanie a fost la Chilia Burazeri, unde a stat cinci ani. Deoarece aici nu a aflat liniştea din pricina multor închinători ruşi, a luat binecuvântare şi a plecat la Karulia(Karulia, loc pustnicesc situat între Kapsocalivia şi Sfânta Ana.), unde a pustnicit cincisprezece ani. Toată perioada de timp de la Karulia a petrecut-o în nevoinţe aspre. Singurele lui ocupaţii erau metaniile şi închinăciunile făcute cu rugăciunea „Doamne Iisuse…” şi studiul duhovnicesc, împrumuta cărţi de la mănăstiri, iar părinţii de acolo îi dădeau ca binecuvântare posmag din cel care prisosea de la masă, pentru care el îi pomenea în rugăciunile sale. Astfel se nevoia cu mărime de suflet, ca şi lăuntric să devină înger şi nu numai pe dinafară cu Schima îngerească.

De la Karulia a venit la marginea Kapsalei (deasupra Kaliagrei- Kaliagra, portul Mănăstirii Kutlumusiu situat între Mănăstirile Iviron şi Stavronikita.), la o chilie de pe moşia Mănăstirii Stavronikita, unde a îngrijit un bătrân. După ce a murit bătrânelul şi a luat binecuvântarea lui a rămas singur în acea chilie. De atunci nu numai că nu şi-a neglijat nevoinţele lui duhovniceşti, ci le-a şi înmulţit. Şi pentru că s-a nevoit cu mărime de suflet şi cu multă smerenie, a primit din belşug harul lui Dumnezeu.

Harul dumnezeiesc care sălăşluia în sufletul său l-a descoperit oamenilor şi mulţi îndureraţi alergau la el să-i ceară sfatul şi să fie mângâiaţi de multa sa dragoste. Alţii îl rugau să se preoţească, ca să-i ajute şi mai mult prin Taina Sfintei Spovedanii, dându-le astfel şi iertarea păcatelor. Tocmai această nevoie de ajutor duhovnicesc pe care o simţeau mulţi creştini, l-a făcut să primească să fie hirotonit.

La chilia(Termenul „chilie” este folosit în Sfântul Munte pentru a denumi o sihăstrie, care poate avea sau nu biserică) sa, însă, nu exista biserică, care îi era absolut necesară, şi nici bani nu avea, dar avea multă credinţă în Dumnezeu. Aşadar a făcut rugăciune şi a pornit spre Karyes(Capitala Sfântului Munte), având credinţă că Dumnezeu îi va iconomisi banii necesari pentru biserică. Dar înainte de a ajunge la Karyes, stareţul Schitului Sfântul Prooroc Ilie l-a zărit pe Părintele Tihon şi l-a chemat la el. Când s-a apropiat de el i-a spus:
–    Un creştin bun din America mi-a trimis câţiva dolari, să-i dau unui monah care nu are paraclis ca să şi-l zidească. Sfinţia Ta n-ai biserică, aşadar ia-i şi construieşte-o.

Atunci Bătrânul a lăcrimat de emoţie şi recunoştinţă fată de Dumnezeu. A mulţumit stareţului şi a spus: ‘Dumnezeu să-l ierte pe omul lui Dumnezeu ce mi-a trimis binecuvântarea”. Bunul Dumnezeu, ca un cunoscător de inimi, mai înainte ca Bătrânul să-L roage, se îngrijise de paraclisul chiliei lui, pregătindu-i banii pentru clipa când acesta avea să-i ceară. Aşadar, era firesc să-l asculte Dumnezeu de vreme ce şi Părintele Tihon de mic copil îl asculta, păzea poruncile Lui dumnezeieşti, pentru care primea adeseori binecuvântări cereşti.

După aceea a aflat doi monahi zidari care au lucrat la paraclis rostind In acelaşi timp şi rugăciunea, aşa cum îşi dorea. Când a terminat bisericuţa, a închinat-o Sfintei Cruci, pentru că avea multă evlavie la ea, dar şi ca să evite prăznuirile de hram, deoarece la înălţarea Sfintei Cruci se posteşte şi ziua este de doliu. Stareţului nu-i plăceau praznicele deoarece creează nelinişte şi răspândire. El prăznuia duhovniceşte în fiecare zi, cu multă nevointă şi aproape fără mângâiere omenească în groapa Kaliagrei, trăind bucurii paradisi-ace împreună cu îngerii şi cu sfinţii. Când cineva îl întreba: ‘Locuieşti singur aici în pustie?’. Bătrânul răspundea: „Nu, locuiesc împreună cu îngerii şi arhanghelii, cu toţi sfinţii, cu Maica Domnului şi cu Hristos”.

Intr-adevăr simţea prezenta îngerilor şi ajutorul îngerului său păzitor.

Intr-o zi când l-am vizitat, a căzut pe spate, în timp ce urca scările, împiedicându-se în hainele lui, căci purta multe. M-am ostenit destul ca să-l ridic, iar când l-am întrebat după aceea: „Ce-ai fi făcut Părinte, singur, dacă n-aş fi fost eu?”, m-a privit mirat şi mi-a răspuns cu fermitate: „îngerul meu păzitor m-ar fi ridicat!”.

Deşi se afla singur într-un loc pustiu, şi chilia lui nu avea aproape nimic – căci le lepădase pe toate ca să dobândească pe Hristos -, Grădina Maicii Domnului era pentru Părintele Tihon raiul pământesc, căci acolo unde este Hristos, acolo e şi raiul.

Mulţi ani n-a ieşit în lume, dar odată, atunci când avusese loc un incendiu în Kapsala, a fost nevoit, fără să vrea, să meargă ca martor la Tesalonic, împreună cu  alţi  părinţi.  Când  Stareţul  s-a întors în  Sfântul Munte, părinţii l-au întrebat:

– Cum vi s-a părut oraşul şi oamenii, după atâţia ani în care n-ati mai ieşit în lume?
– N-am văzut oameni, ci pădure de castani, a răspuns Bătrânul.

Stareţul ajunsese la această măsură duhovnicească, pentru că iubea mult smerenia şi sărăcia, îl iubea mult pe Hristos. în chilia Stareţului nu vedeai nici un lucru de pricopseală, care să fie de folos vreunui om. Lucruri asemănătoare cu cele pe care le avea în chilie, puteai găsi oricâte ai fi vrut aruncate la gunoi. Dar pentru oamenii duhovniceşti orice lucru vechi care era al Părintelui Tihon avea mare valoare, pentru că era sfinţit. Chiar şi zdrenţele lui erau privite cu evlavie şi erau luate ca binecuvântare. De asemenea orice lucru vechi sau jerpelit ar fi purtat, nu părea urât, deoarece se împărtăşea din frumuseţea lui lăuntrică,  în loc de culion purta un fel de glugi, pe care el singur le cosea din bucăţi de rasă cu acul de cusut saci. Acestea răspândeau mai mult har decât preţioasele mitre arhiereşti (fireşte, atunci când în inima arhiereului nu există „Mărgăritarul cel de mult preţ”).

Odată un vizitator l-a fotografiat aşa cum era, cu gluga în loc de culion şi cu o pijama ce i-o puseseră pe spate, văzându-l pe Stareţ că-i este frig. Chiar şi acum, cei care îl văd în fotografie pe Părintele Tihon, cred că purta o mantie arhierească, deşi era o pijama veche tărcată.

Mult îl odihneau lucrurile sărace şi smerite şi iubea mult neagoniseala, care l-a şi eliberat şi i-a dăruit aripi duhovniceşti. Şi astfel, cu sufletul întraripat se nevoia mult, fără să simtă osteneala trupească, precum copilul nu simte oboseală când face voile tatălui său, ci dragostea şi afecţiunea împreună cu mângâierea. Fireşte, acestea nu se pot compara cu mângâierile dumnezeieşti ale harului, nici măcar cu gândul.

Precum am spus, rucodelia lui era nevointa duhovnicească: postul, privegherea, rugăciunea lui Iisus, metaniile etc., pe care le făcea nu numai pentru sine, ci şi pentru toate sufletele (vii şi morţi). Când a îmbătrânit şi nu mai putea să se ridice atunci când făcea metanii, lega o funie groasă de tavan şi cu ea se ridica. Şi astfel făcea metanii şi se închina lui Dumnezeu cu evlavie. Iar această nevointa şi-a păstrat-o până când a căzut la pat, în care s-a odihnit timp de douăzeci de zile, după care a plecat la viata cea veşnică şi adevărată, unde se odihneşte veşnic lângă Hristos.

Rânduiala mâncării uscate, pe care o avea de tânăr, a tinut-o până la bătrâneţile lui. Gătitul mâncării îl considera timp pierdut, cu atât mai mult cu cât mâncărurile bine pregătite nici nu se potrivesc călugăriei. Era firesc ca după atâta nevointa, afîându-se într-o astfel de stare duhovnicească, mâncarea bună să nu-i mai pricinuiască nici o plăcere. Căci îl avea pe Hristos în el. Care îl îndulcea şi-l hrănea cu hrană cerească.

In discuţiile lui totdeauna amintea de raiul cel dulce şi din ochi îi curgeau lacrimi dulci. Nu se îndura să-şi lase lucrarea duhovnicească şi să se ocupe de lucruri deşarte, despre care îl întrebau unii mireni.

Acele foarte puţine lucruri care îi trebuiau ca să trăiască şi le procura din puţinul lucru de mână pe care îl făcea. Picta câte un Epitaf în fiecare an, pe care îl dădea cu cinci-şase sute de drahme şi cu aceşti bani trăia tot anul.

Precum am spus, era foarte cumpătat încât şi o smochină o tăia în două pentru a mânca din ea de două ori. îmi spunea: „Măi, măi, măi, fiule, asta-i foarte mare!”. Eu însă ca să mă satur, trebuia să mănânc un kilogram.

La fiecare Crăciun, Stareţul îşi procura un hering, ca să aibă peşte pentru toate cele douăsprezece zile de după praznic, până Ia Bobotează. Şira spinării heringului n-o arunca, ci o agăţa undeva cu o aţă şi atunci când era vreun praznic împărătesc sau al Maicii Domnului şi era dezlegare la peşte, fierbea puţină apă într-o cutie de conservă, afunda spinarea de două-trei ori în apă, ca să ia puţin miros, după care punea puţin orez. Aşa făcea el dezlegare şi se prihănea pe sine că mănâncă şi supe de peşte în pustie. Acea spinare o agăţa iarăşi în cui pentru altă dezlegare. Iar aceasta o făcea până când se albea şi atunci o arunca.

Când vedea pe oameni că se purtau faţă de el cu evlavie, se mâhnea şi le spunea:
– Eu nu sunt pustnic, ci un pustnic mincinos.

Numai la sfârşitul său a primit să fie puţin îngrijit de oamenii care îl iubeau în mod deosebit, ca să-i nu-i mâhnească.

Când îi aducea cineva mâncare, o lua, dar după aceea o dădea la bătrâneii din Kapsala. Dacă-i trimiteau bani, îi dădea unui băcan evlavios ca să cumpere pâine şi s-o împartă la săraci.

Odată, cineva din America i-a trimis nişte bani. Atunci când Stareţul i-a luat de la poştă, l-a văzut un mirean şi, biruit de iubirea de argint, a mers noaptea la chilia Stareţului ca să-l prade, gândind că va afla şi alţi bani, fără să ştie însă că şi aceia pe care îi primise, Stareţul îi dăduse tot atunci lui Kir Teodor, ca să ia pâine pentru săraci. După ce l-a chinuit din destul pe Stareţ – l-a strâns de gât cu o funie – s-a convins că în-tr-adevăr nu avea bani şi a plecat. Dar înainte de a pleca Părintele Tihon i-a spus:
–    Dumnezeu să te ierte, fiule!

Acest om rău a mers şi la un alt bătrân cu acelaşi scop, dar acolo l-a prins poliţia şi singur a mărturisit că fusese şi la Părintele Tihon. Atunci un poliţist a mers la Stareţ şi l-a luat ca martor, pentru că hoţul avea să fie dat în judecată, însă Stareţul s-a mâhnit pentru aceasta şi a spus poliţistului:
–    Fiule, eu l-am iertat pe hoţ din toată inima mea. Acela însă n-a dat importanţă cuvintelor

Stareţului, pentru că executa un ordin de sus, ci l-a luat cu sila spunându-i:
– Haide repede, Părinte! Aici nu merge iertarea.

In cele din urmă guvernatorului i s-a făcut milă de Stareţ, şi l-a lăsat să se întoarcă de la Ieriso, la chilia sa, pentru că plângea ca un copil mic, deoarece nu voia ca şi el să se facă pricină ca hoţul să fie pedepsit.

Când îşi aducea aminte de această întâmplare se minuna şi spunea:
– Măi, măi, măi, fiule, mirenii ăştia au alt tipic! Piu au pe ‘iartă” şi ‘Dumnezeu să te ierte’.

Stareţul folosea cuvântul „binecuvântează” (termenul grecesc „evloghison” înseamnă deopotrivă binecu-vintează şi iartă-mă – n. ed.) şi atunci când cerea smerit binecuvântarea altuia, la care dădea şi el binecuvântarea sa cu rugăciunea: „Domnul să te binecuvinteze’.

După salutul obişnuit conducea pe vizitatori în biserică, unde cântau împreună „Mântuieşte, Doamne, poporul tău” şi „Cuvine-se cu adevărat…” iar dacă era timp bun, ieşeau afară, sub măslin şi stătea cu ei cinci minute, după care se ridica voios zicând:
– Ei, acum să vă cinstesc!

Scotea apă din cisternă şi umplea o cană pentru vizitator, punea şi în tinicheaua lui (o cutie de conserve ce o folosea şi ca ibric) şi apoi căuta să afle vreo bucată de rahat, uneori uscat, alteori mâncat de furnici, dar care nu pricinuia dezgust, deoarece avea binecuvântarea Părintelui Tihon. După ce le pregătea, Stareţul făcea semnul Sfintei Cruci, lua apa şi zicea: „Mai întâi eu. Binecuvântaţi!”. Şi aştepta ca vizitatorul să-i spună: „Domnul să te binecuvinteze”, altfel nu bea apa. Apoi dădea şi el binecuvântarea sa. Binecuvântarea de la alţii o simţea ca pe o nevoie, nu numai pe cea a celor sfinţiţi sau a monahilor, ci chiar şi pe cea mirenilor, fie ei bătrâni sau tineri.

După ce îi cinstea aştepta să vadă dacă au vreo problemă. Când vedea că omul venise numai ca să-i treacă timpul, atunci îi spunea:
– Fiule, în iad vor merge şi leneşii, nu numai păcătoşii.

Dar dacă acela nu voia să plece, Stareţul îl lăsa, intra în biserică şi se ruga, şi astfel vizitatorul era nevoit să plece. Iar când cineva voia să exploateze simplitatea Stareţului, ca să-şi împlinească vreun scop, acela prin iluminare dumnezeiască înţelegea aceasta şi-i spunea:
– Fiule, eu nu ştiu greceşte. Du-te la vreun grec, ca să te înţelegi bine cu el.

Fireşte, nu cruţa niciodată osteneala sau timpul atunci când vedea la oameni interes duhovnicesc. Cu gura sfătuia, iar cu inima şi cu mintea se ruga. Avea rugăciunea inimii, de sineşi mişcătoare. Oamenii care se apropiau de el simţeau asta, pentru că plecau foarte întăriţi. Iar atunci când plecau, Stareţul îi binecuvânta până ce nu se mai zăreau.

Odată l-a vizitat părintele Agatanghel Iviritul, care pe atunci era diacon. Când a plecat era întuneric, nu se luminase încă de ziuă. Părintele Tihon a văzut mai dinainte pericolul ce îl păştea pe diacon şi a urcat de data aceasta pe zidul de piatră al curţii, binecuvântân-du-l continuu. Când diaconul a ajuns pe coama dealului şi l-a văzut pe Stareţ că îl binecuvânta, i-a fost milă de el şl l-a strigat să nu se mai ostenească, ci să intre în chilie. Acesta însă continua să se roage cu mâinile ridicate, precum Moise, şi să-l binecuvinteze. în timp ce diaconul mergea fără grijă, deodată a ajuns la un loc unde nişte vânători pândeau mistreţi. Un vânător a armat ca să tragă, dar rugăciunile Stareţului l-au izbăvit pe diacon de la moarte iar pe vânător de închisoare. De aceea Stareţul îmi spunea mereu:
– Fiule, să nu vii niciodată noaptea, pentru că vânătorii stau ascunşi pândind fiarele, care ies în timpul nopţii.

Chiar şi pentru Sfânta Liturghie îi spunea monahului ce îl ajuta, cântând la strană, să vină dimineaţa, după ce se lumina de ziuă. în vremea Sfintei Liturghii îi spunea să stea în micuţul hol, aflat afară de biserică, şi de acolo să spună „Doamne miluieşte”, ca el să se simtă complet singur şi astfel să se poată ruga nestingherit. Când ajungea la heruvic, Părintele Tihon era răpit douăzeci până la treizeci de minute şi de aceea cântăreţul era nevoit să repete de multe ori heruvicul, până ce auzea paşii lui la Vohodul Mare. La sfârşit, când îl întrebam:
– Ce vezi Părinte în acele clipe?
–  Pe heruvimi şi serafimi cum slăvesc pe Dumnezeu, îmi răspundea acela.
Şi continua spunând:
– Pe mine mă coboară îngerul păzitor după o jumătate de oră şi abia atunci continui Sfânta Liturghie.

Odată l-a vizitat părintele Teoclit Dionisiatul. Rindea uşa chiliei Părintelui Tihon era încuiată şi din biserică se auzeau psalmodii dulci n-a vrut să deranjeze bătând la uşă, ci a aşteptat să termine, deoarece credea că se cântă chinonicul la Sfânta Liturghie. Peste puţin s-a deschis uşa şi a ieşit Părintele Tihon. Când a intrat părintele Teoclit n-a aflat pe nimeni în afară de Stareţ. Atunci a înţeles că acele psalmodii au fost îngereşti.

La bătrâneţe, când îi tremurau picioarele, veneau de obicei şi liturghiseau părinţii iviriti, Maxim şi Agatanghel, care locuiau aproape de el şi îi lăsau Sfintele Taine, pentru că se împărtăşea în fiecare zi. Fireşte, era vrednic de aceasta datorită vieţii sale sfinte.

Pentru Părintele Tihon aproape toate zilele anului erau ca şi cele ale Săptămânii Luminate şi trăia totdeauna bucuria pascală. Mereu se auzea din gura lui: „Slavă Ţie, Dumnezeule, slavă Ţie, Dumnezeule!”. Şi îi îndemna pe toţi să spună: „Slavă Ţie, Dumnezeule!” nu numai când o duc bine, dar şi când trec prin încercări, pentru că încercările le îngăduie Dumnezeu ca medicamente pentru suflet.

Mult suferea pentru sufletele ce pătimeau în regimul ateu din Rusia, îmi spunea cu ochii înlăcrimaţi:
– Fiule, Rusia mai are canon încă de la Dumnezeu, însă va trece.

Stareţul nu se îngrijea deloc de sine, nici nu se temea, pentru că avea multă frică de Dumnezeu, sfială dumnezeiască şi evlavie. Fiindcă se nevoia cu multă smerenie, nu se temea nici de primejdia duhovnicească a căderii. Cum să se teamă şi de ce să se teamă? De diavolii, care se cutremură de omul smerit, sau de moarte, la care mereu cugeta şi se pregătea pentru ea? Şi-a săpat încă şi mormântul el singur, ca să fie pregătit, şi-a pus şi crucea, pe care şi-a făcut-o el însuşi, după ce şi-a presimţit moartea, scriind următoarele: „Păcătosul Tihon, ieromonah, şaizeci de ani în Sfântul Munte. Slavă Ţie, Dumnezeule!”.

întotdeauna începea cu „Slavă Ţie, Dumnezeule!” şi încheia cu „Slavă Ţie, Dumnezeule!’. Se împrietenise cu Dumnezeu şi de aceea folosea mai mult pe „Slavă Ţie, Dumnezeule!”, decât pe „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Se mişca, precum am văzut, m spaţiul dumnezeiesc, de vreme ce lua parte la doxologia cerească împreună cu Sfinţii îngeri în vremea Sfintei Liturghii.

Fiindcă i se aprinsese în inimă flacăra dragostei dumnezeieşti, de aceea nu-l impresionau lucrurile deşarte, precum am spus. Chilia sa era şi ea mică. Avea o măsuţă pe care rezema icoanele, precum şi candela nestinsă şi cătuia. Alături îşi avea schima şi rasa cea găurită, iar în cealaltă parte a peretelui avea pe Domnul Răstignit şi într-un colt avea trei scânduri în loc de pat, cu o pătură zdrenţuită întinsă ca saltea. Se acoperea cu o plapumă veche cu bumbacul ieşit în afară, bumbac din care luau şi şoarecii, ca să-şi facă cuiburile lor. Pe aşa-zisa pernă avea Evanghelia şi o carte cu omiliile Sfântului Ioan Gură-de-Aur. Duşumeaua chiliei era din scânduri, dar părea tencuită, deoarece nu mătura niciodată şi noroiul ce se aducea de afară împreună cu părul din barba şi din capul său, ce-i căzuse de-a lungul anilor, au alcătuit o adevărată tencuială.

Părintele Tihon nu dădea nici o importantă curăţeniei chiliei sale, ci curăţeniei sufletului său, de aceea a şi izbutit să ajungă vas al harului lui Dumnezeu. Mereu îşi spăla sufletul său cu multele sale lacrimi şi folosea ştergare groase, fiindcă batistele obişnuite nu îl ajutau.

Stareţul ajunsese la o înaltă măsură duhovnicească. Sufletul său devenise foarte sensibil, dar pentru ca mintea să se afle mereu în Dumnezeu a ajuns şi la nesimţirea trupească, căci nu se mai simţea deranjat de muşte, ţânţari şi purici, din care avea cu miile. Trupul său era înţepat peste tot, iar hainele îi erau pline de puncte roşii, îmi spune gândul că insectele de i-ar fi tras sângele chiar şi cu seringi, tot n-ar fi simţit, în chilia lui toate umblau libere, de la insecte până la şoareci.

Odată, un monah văzând că şoarecii joacă în voie prin chilia lui i-a spus:
– Părinte, vrei să-ti aduc o pisică?
– Nu, fiule, a răspuns acela. Eu am o pisică, o dată şi jumătate mai mare decât una obişnuită. Vine aici, îi dau să mănânce, o mângâi, după care merge la vizuina ei în partea de jos a văii şi se odihneşte.

Era o vulpe, care îl vizita pe Stareţ regulat, ca pe un vecin bun.

Avea de asemenea şi o scroafă sălbatică, care făta în fiecare an lângă gardul grădinii lui, ca Stareţul să o păzească. Când vedea vânătorii că trec prin împrejurimile chiliei lui, Părintele Tihon le spunea:
–  Băieţi, pe aici nu există mistreţi mari. Mergeţi sănătoşi!

Vânătorii credeau că nu există mistreţi împrejurul chiliei lui şi plecau. Sfântul Stareţ, ca un părinte bun, pe oameni îi hrănea duhovniceşte, animalele sălbatice niari le hrănea trupeşte din putina lui hrană ce o avea, însă mai mult le hrănea cu multa sa dragoste, iar insectele mici le lăsa să sugă din puţinul lui sânge.

Stareţul avea un trup viguros, dar din multa nevo-intă se epuizase. Când îl întreba cineva:
– Ce faceţi, Părinte? Sunteţi bine?
– Slavă lui Dumnezeu, sunt bine, fiule, răspundea. Mu sunt bolnav, dar sunt slăbit.

Se mâhnea mult când vedea vreun tânăr bine hrănit, dar mai mult, când vedea vreun călugăr bine hrănit, căci nu se potriveşte grăsimea cu Schima îngerească.

într-o zi l-a vizitat un mirean foarte gras, spunân-du-i:
–  Părinte, am război trupesc cu gânduri murdare, care nu mă lasă deloc să mă liniştesc.
Atunci Părintele Tihon i-a spus:
– Fiule, dacă vei face ascultare, cu harul lui Hristos, te voi face înger. Să spui mereu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, să mănânci în fiecare zi numai pâine şi apă, iar sâmbăta şi duminica să mănânci mâncare cu puţin undelemn. Să faci câte o sută cincizeci de metanii în fiecare noapte, apoi să citeşti Paraclisul Maicii Domnului, un capitol din Evanghelie şi viata Sfântului zilei.
După şase luni, când l-a vizitat din nou pe Stareţ, acesta nu l-a mai putut recunoaşte deoarece îi dispăruse toată grăsimea de prisos, şi încăpea uşor pe uşa strâmtă a bisericuţei sale. Stareţul l-a întrebat:
– Cum o duci acum, fiule?
– Acum mă simt într-adevăr ca un înger, a răspuns acela. Nu mai am tulburări trupeşti, nici gânduri murdare şi, fiindcă am scăpat de grăsime, mă simt foarte uşor.

Cu astfel de sfaturi practice povătuia pe oamenii care îi cereau ajutorul, în afară de marea experienţă ce o dobândise, primise şi iluminare dumnezeiască, datorită marilor lui nevointe ascetice. După sfaturi urmau rugăciunile, pe care vizitatorii le simţeau cu tărie atunci când se despărţeau de el.

Epitrahilul nu şi-l scotea aproape niciodată, pentru că de multe ori îl ridica de pe un om şi îl punea peste altul, luând păcatele oamenilor, uşurându-i prin Taina Sfintei Mărturisiri. Mărturisirile pe care i le făceau oamenii le uita de îndată şi astfel îi vedea buni pe toţi oamenii şi pentru toţi avea gânduri bune, pentru că i se curătiseră mintea şi inima. Odată egumenul unei mănăstiri l-a întrebat:
– Părinte, care frate este cel mai curat din obşte? La care Părintele Tihon a răspuns:
– Părinte stareţ, toţi fraţii sunt curaţi.

Niciodată nu rănea pe vreun om, ci îi vindeca rănile cu balsamul dragostei lui Hristos. Spunea sufletului mâhnit:
– Fiule, pe tine Hristos te iubeşte, te-a iertat. Hristos iubeşte mai mult pe păcătoşii care se pocăiesc şi trăiesc cu smerenie.

Totdeauna punea accentul pe smerenie şi spunea:
–  Un om smerit are mai mult har decât mulţi oameni, în fiecare dimineaţă Dumnezeu binecuvintează lumea cu o mână, dar când vede vreun om smerit îl binecuvintează cu amândouă mâinile Sale. Măi, măi, măi, fiule, cel ce are mai multă smerenie este mai mare decât toţi!

De asemenea spunea despre cei ce trăiesc în feciorie că trebuie să aibă şi smerenie, pentru că nu se mântuiesc numai cu fecioria, deoarece iadul este plin şi de feciorelnici mândri.

„Celui care se făleşte că este feciorelnic, spunea Stareţul, Hristos îi va spune: «Fiindcă nu ai şi smerenie, să mergi în iad». Iar celui ce a fost păcătos şi s-a pocăit şi trăieşte smerit, cu inimă înfrântă, mărturisind că este păcătos, Hristos îi va spune: «Vino aici, fiule, în raiul cel dulce»”.

In afară de smerenie şi pocăinţă, Stareţul accentua mult asupra cugetării neîncetate la Dumnezeu. De asemenea arăta însemnătatea cercetării Sfintelor Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi: Everghetinosul, Filocalia, Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Marele Vasilie, Grigorie Teologul, Sfântul Maxim, Sfântul Simeon Noul Teolog, Avva Macarie şi Avva Isaac. „Studiul duhovnicesc”, spunea Stareţul, „încălzeşte sufletul, curăţă mintea şi astfel omul se nevoieşte cu râvnă şi dobândeşte virtuţi. Iar dacă nu se nevoieşte dobândeşte patimi”.
într-o zi m-a întrebat:
– Tu, fiule, ce cărţi citeşti?
– Avva Isaac, i-am răspuns.
–  Măi, măi, măi, fiule, sfântul acesta este mare! Avva Isaac nu omora nici măcar un purice.

Prin aceasta Stareţul voia să accentueze marea sensibilitate a sfântului.

Părintele Tihon încerca să imite nu numai duhul pustnicesc al Avvei Isaac, ci şi nobleţea sa duhovnicească, neîmpovărând nici un om. Spunea monahilor că trebuie să trăiască ascetic, ca să se elibereze de griji, iar nu să lucreze ca argaţii şi să mănânce ca mirenii. Pentru că lucrarea monahului sunt metaniile, postul, rugăciunea, nu numai pentru sine, ci pentru întreaga lume: vii şi morţi. De asemenea să şi lucreze puţin, pentru cele strict necesare, ca să nu împovăreze pe alţii, deoarece prin muncă multă şi grijă se uită de Dumnezeu. Bătrânul amintea adesea această pildă:
– Faraon dădea mult de muncă şi multă mâncare poporului lui Israel, ca să uite de Dumnezeu.
înainte de a-şi începe sfătuirile sale, Stareţul avea obiceiul să facă mai întâi rugăciune, să-L cheme pe Duhul Sfânt ca să-l lumineze, lucru ce îl recomanda şi altora. Spunea: „Dumnezeu a lăsat pe Duhul Sfânt ca să ne lumineze. Acesta este Stăpânul. De aceea şi Biserica noastră începe cu: «împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului…»”. Şi în timp ce spunea acestea faţa i se schimba şi mulţi oameni evlavioşi vedeau această schimbare.

Unii îi mai făceau şi câte o fotografie în ascuns. Alţii îi cereau binecuvântare ca să-l fotografieze, iar el primea cu simplitate. Se scula îndată, mergea în bisericuţă, îşi lua schima. într-o mână lua Crucea, iar cu cealaltă îşi descâlcea barba lui mare, pe care o ţinea înnodată şi care îl făcea să semene într-adevăr cu Patriarhul Avraam, mai ales la bătrâneţe, când devenise alb, atât lăuntric cât şi pe dinafară. După ce se pregătea, mergea sub măslini ca să fie fotografiat, luând o înfăţişare de copil mic. Se maturizase duhovniceşte şi devenise fără de răutate ca un copil, aşa cum ne cere Hristos.

Monahii care veneau de obicei să-i ceară sfatul, la bătrâneţile lui îl vizitau mai des, ca să-l ajute, şi-l întrebau:
– Părinte, nu cumva vreti să vă tăiem lemne? Şi acela răspundea:
– Aveţi putină răbdare, şi dacă nu voi muri la vară, îmi veţi tăia lemne pentru iarnă.

In 1968 şi-a presimţit moartea, căci mereu vorbea despre ea. ÎI părăsiseră şi putinele puteri trupeşti pe care le mai avea. După Adormirea Maicii Domnului a căzut la pat şi bea numai apă, pentru că îl ardea înăuntru. Cu toate că se afla în această stare, nu voia să rămână cineva lângă el pentru a-l îngriji, ca să nu-l distragă de la rugăciunea sa neîncetată.

Numai când i s-a apropiat ultima săptămână a vieţii sale pământeşti, mi-a spus să stau lângă el, căci voia să fim puţin împreună înainte de a pleca la viata cea adevărată. Chiar şi în aceste zece zile nu m-a lăsat să stau mereu lângă el, ci, după micul ajutor ce i-l dădeam, îmi spunea să merg în chiliuta alăturată să mă rog şi eu. Fireşte, n-am avut cele necesare ca să-l uşurez pe cât trebuia, dar fiindcă trupul său cel chinuit nu s-a mângâiat niciodată, chiar şi prea puţinul ajutor i se părea foarte mare.

Intr-o zi, am procurat două lămâi şi i-am făcut o limonada. De îndată ce a băut puţin, s-a răcorit şi m-a privit cu mirare.
– Măi, măi, măi, fiule, apa aceasta este foarte bună! Unde ai găsit-o? Hristos să-ti dea patruzeci de cununi de aur!

Se vede că nu băuse niciodată limonada sau făcuse aceasta când era foarte mic, şi îi uitase gustul.

Era ţintuit la pat, deoarece îl părăsiseră puterile trupeşti şi nu se putea ridica să meargă în bisericuţa Cinstitei Cruci, unde slujise cu evlavie ani de zile. De aceea mi-a cerut să-i aduc crucea de pe Sfânta Masă ca să se mângâie. Când a văzut-o i-au strălucit ochii şi, după ce a sărutat-o cu evlavie, o ţinea strâns în mână cu toată puterea ce îi rămăsese. I-am legat şi o ramură de busuioc de cruce şi l-am întrebat:
– Miroase frumos, Părinte?
–  Fiule, raiul miroase mult mai frumos, mi-a răspuns el.

într-una din cele de pe urmă zile ale sale, am ieşit afară să-i aduc putină apă. Când am deschis din nou uşa şi am intrat în chilie, m-a privit cu uimire şi m-a
întrebat:
– Tu eşti Sfântul Serghie?
– nu, Părinte, sunt Paisie.
– Fiule, acum au fost aici Maica Domnului, Sfântul Serghie şi Sfântul Serafim. Unde s-au dus?
Atunci am înţeles că se întâmplase ceva neobişnuit şi l-am întrebat:
– Ce v-a spus Maica Domnului?
– Că va trece praznicul şi după aceea mă va lua. Era după amiază, în ajunul naşterii Prea Sfintei
Născătoare de Dumnezeu,  7  septembrie  1968, iar după trei zile, la 10 septembrie, s-a odihnit în Domnul, în penultima zi Stareţul mi-a spus:
–  Mâine voi muri şi vreau să nu dormi, ca să te
binecuvintez.

Mi-a fost milă de el în seara aceea pentru că mult s-a ostenit. Căci timp de trei ore fără întrerupere şi-a ţinut mâinile pe capul meu, m-a binecuvântat şi m-a sărutat pentru ultima dată. Ca să-şi exprime şi recunoştinta pentru putina apă ce i-am adus-o în clipele cele din urmă ale sale, mi-a spus:
– Dulcele meu Paisie, noi, fiule, vom avea dragoste în vecii vecilor. Dragostea noastră este scumpă. Tu vei face rugăciune de aici, şi eu voi face din cer. Cred că mă va milui Dumnezeu, pentru că în şaizeci de ani de călugărie, fiule, am spus mereu: „Doamne Iisuse Hris-toase, miluieşte-mă!”.
Şi a adăugat:
– Eu voi liturghisi de acum în rai. Tu să te rogi de aici şi eu voi veni în fiecare an să te văd. Dacă tu vei sta în chilia asta, eu mă voi bucura. Dar cum va voi Dumnezeu, fiule. Ti-am lăsat şi hrana, conserve pentru trei ani.

Şi mi-a arătat alături şase cutii mici cu sardele şi alte patru cu calmare, pe care le adusese cineva de multă vreme şi au rămas în acelaşi loc, unde le lăsase vizitatorul. (Pentru mine aceste conserve nu mi-ar fi ajuns nici măcar pentru o săptămână).

Şi din nou Stareţul repetă:
–  Noi, fiule, vom avea dragoste scumpă în vecii vecilor, şi voi veni în fiecare an să te văd.

Iar pe când spunea acestea din ochii lui izvorau lacrimi.
Este adevărat că acele zece zile de pe urmă ale sale, cât am stat lângă el, au fost pentru mine cea mai mare binecuvântare a lui Dumnezeu, pentru că am fost ajutat mai mult decât oricând, dându-mi-se prilejul să-l cunosc mai bine. Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost seriozitatea cu care şi-a pus problema mântuirii sufletului. Alături de patul său avea
pregătite scrisori, pe care trebuia să le pun la poştă, după ce va muri, adresate episcopilor cunoscuţi, în care îi ruga să-l pomenească. De asemenea mi-a dat poruncă să aduc un episcop să-i citească o dezlegare la mormânt, iar trupul lui să-l las acolo, să nu-l dezgrop până la a doua Venire a lui Hristos(în Sfântul Munte şi în Grecia este tradiţia ca la trei ani după adormirea lor morţii să fie dezgropaţi).

Intre timp am înştiinţat mănăstirea că Părintele Tihon este pe moarte, şi a venit părintele Vasile, ca să-l pregătim, îl puteai vedea pe Stareţ cum se stinge încet-încet, ca o candelă căreia i se termină untdelemnul din pahar şi-i rămâne puţin în fitil, pentru ultimele
sale licăriri.

Astfel ne-a părăsit sufletul lui sfinţit şi ne-a lăsat trupul său şi un mare gol. L-am pregătit amândoi şi dimineaţa am înştiinţat şi pe ceilalţi părinţi. Preoţii care îl cunoscuseră i-au săvârşit slujba de înmormântare cu evlavie. Fireşte, ne-a lăsat durere în suflet prin plecarea sa, pentru că prezenta lui aduna durerea şi răspândea mângâiere. Acum însă, Stareţul ne va cerceta din cer şi ne va ajuta mai mult. De altfel, el însuşi a făgăduit: „Voi veni în fiecare an să te văd”.

Au trecut trei ani întregi fără să mi se arate şi asta m-a pus pe gânduri: „Nu cumva am greşit în ceva?”. După trei ani mi-a făcut prima vizită. Dacă Stareţul a înţeles că „…fiecare an” va începe după trei ani, asta m-ar mângâia, căci astfel nu aş fi fost eu pricina.
Aşadar, prima dată a fost la 10 septembrie 1971 după miezul nopţii, în timp ce rosteam rugăciunea, l-am văzut deodată pe Stareţ că intră în chilie. Atunci am sărit şi l-am apucat de picioare, sărutându-i-le cu evlavie. Dar nu mi-am dat seama cum s-a desprins din mâinile mele, ci l-am văzut că intră în bisericuţă şi dispare. Fireşte că oricui i s-ar întâmpla astfel de fapte, s-ar pierde. Mici nu le-ar putea explica pe acestea cu raţiunea. Pentru aceasta se şi numesc minuni. Am aprins îndată lumânarea, pentru că aveam numai candela aprinsă atunci când s-a petrecut aceasta, ca să însemnez în calendar această zi în care mi s-a arătat Stareţul. Când am văzut că era ziua în care murise (10 septembrie), m-am mâhnit mult şi m-am prihănit pe sinemi, că mi-a trecut complet neobservată acea zi. Cred că mă va ierta bunul Părinte, pentru că în ziua aceea, de la răsărit până la apus, am avut vizitatori la chilie şi obosit cum eram am uitat cu desăvârşire ce zi era. Dacă aş fi ştiut, aş fi făcut ceva ca să mă ajut pe sinemi şi să-i dau putină bucurie şi Stareţului, cu rugăciunea de toată noaptea.

Nu ştiu dacă i s-a arătat şi altuia, înainte de această primă cercetare ce mi-a făcut-o. La chilia mea, însă, i-a apărut şi unui monah, părintele Andrei (ce a locuit mai înainte la Sfânta Mănăstire Karacalu) în felul următor:

Acela venise la chilia mea şi deşi nu mă cunoştea, voia să-l ajut într-o problemă. Aştepta afară de chilie, sub măslini, crezând că nu sunt acasă. Eu însă, eram înăuntru în atelier şi nu făceam zgomot, pentru că lăcuiam nişte iconiţe. Când am terminat, am cântat „Sfinte Dumnezeule…” iar apoi am ieşit afară. De îndată ce părintele Andrei m-a văzut, a tresărit şi mi-a povestit cu uimire următorul fapt:

în timp ce aşteptam sub măslini, am închis ochii, dar nu dormeam. Deodată am văzut un stareţ că iese din acele tufe de rozmarin şi mă întreabă:
– Pe cine aştepţi?
– Pe părintele Paisie, i-am răspuns eu.
– Este aici, mi-a spus stareţul şi a arătat cu degetul spre chilie.

In clipa aceea, am auzit cum cânţi „Sfinte Dumnezeule” şi apoi ai ieşit afară. Acesta, părinte Paisie trebuie să fie vreun sfânt, pentru că pe sfinţi îi cunosc. Am văzut şi altă dată astfel de arătări”.
Atunci i-am povestit câteva lucruri despre Stareţ şi i-am spus că acolo în tufele de rozmarin se află mormântul lui.

Plantasem rozmarin de jur împrejur, care crescuse atât de mult încât nu se mai distingea mormântul. Aceasta am făcut-o ca să nu fie călcat mormântul lui, mai ales că Stareţul îmi dăduse poruncă să nu-l dezgrop.

Cred că din cele puţine pe care le-am scris despre viata Cuviosului Stareţ, multe vor înţelege cei ce au trăire lăuntrică. Fireşte, cei ce trăiesc smerit şi în ascuns, pot înţelege cât de nedreptăţiţi sunt sfinţii, atunci când vedem numai virtuţile lor exterioare – cele pe care nu le ascund – şi scriem numai despre acestea, în vreme ce bogăţia lor duhovnicească ne este aproape necunoscută. De obicei aceste puţine lucruri ce le cunoaştem despre sfinţi, ne-au rămas fie că nu le-au putut ascunde, fie că marea lor dragoste i-a silit să facă această milostenie duhovnicească.

Fireşte, numai Dumnezeu ştie măsurile duhovniceşti ale sfinţilor. Nici măcar ei înşişi nu le cunosc, deoarece sfinţii şi-au socotit numai păcatele. Având în vedere, aşadar, această lucrare a sfinţilor, acela de a se feri de laudele oamenilor, am încercat să mă limitez la acele fapte minunate din viata Stareţului, care să-l facă cunoscut.

Cred că şi Părintele Tihon este mulţumit şi nu se va plânge, aşa cum i s-a plâns prietenul său, Cuviosul Siluan, atunci când părintele Sofronie i-a scris pentru prima dată viata. Stareţul Siluan i-a apărut Părintelui Tihon şi i-a spus:
– Acest binecuvântat părinte Sofronie mi-a scris multe cuvinte de laudă. N-aş fi vrut aceasta.

De aceea au şi ajuns sfinţi, pentru că au fugit de slava omenească; pentru aceasta i-a slăvit Dumnezeu.

Binecuvântările Părintelui Tihon şi ale tuturor sfinţilor cunoscuţi şi necunoscuţi să ne ajute în anii cei grei prin care trecem. Amin.

Adaug aici rugăciunea Stareţului, pe care a scris-o cu multă durere şi multe lacrimi şi pe care a trimis-o din Grădina Maicii Domnului, ca balsam pentru sufletele îndurerate din Rusia.

Slavă Golgotei lui Hristos!

O, dumnezeiască Golgotă, sfinţită cu Sângele lui Hristos! Te rugăm, spune-ne nouă câte mii de păcătoşi ai curăţit cu harul lui Hristos prin pocăinţa şi lacrimile lor şi ai umplut cu ei cămara de nuntă a raiului?
O, Hristoase împărate, cu dragostea Ta cea nespusă şi cu harul Tău ai umplut toate Palatele Cereşti cu păcătoşii care s-au pocăit. Tu şi aici jos pe toţi ii miluieşti şi îi mântuieşti, şi cine îţi poate mulţumi cu vrednicie, chiar de ar avea minte îngerească?
Păcătoşilor, veniţi degrab! Sfânta Golgotă este deschisă şi Hristos este milostiv. Cădeţi înaintea Lui şi sărutaţi-l picioarele cele sfinte!
Numai Acesta, ca un milostiv, poate vindeca rănile voastre. O, ce fericiţi vom fi, când mult-milostivul Hristos ne va învrednici să-l spălăm cu multă smerenie, cu frică de Dumnezeu şi cu lacrimi fierbinţi, preacuratele Lui picioare şi să I le sărutăm cu dragoste! Atunci milostivul Hristos va binevoi să spele păcatele noastre şi ne va deschide uşile raiului, unde, cu mare bucurie, împreună cu arhanghelii şi îngerii, cu heruvimii şi serafimii şi cu toţi sfinţii vom slăvi veşnic pe Mântuitorul lumii, pe Preadulcele Hsus Hristos, Mielul lui Dumnezeu, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea Cea de o fiinţă şi nedespărţită.

Ieromonahul Tihon – Sfântul Munte

S-a scris viata Stareţului în ziua de 26 mai 1977, la pomenirea Sfântului Apostol Carp, la Chilia „Sfânta Cruce”, Mănăstirea Stavronikita.

Slavă Ţie, Dumnezeule!
Monahul Paisie

Ieromonahul Antim cel nebun pentru Hristos

Părintele Antim era din Sofia, capitala Bulgariei, unde slujea ca preot de mir într-o parohie. După moartea preotesei sale, cam prin 1841, a venit in Grădina Maicii Domnului şi s-a sădit ca un răsad bun, precum vom vedea mai jos, care apoi a înflorit, răspândind bună mireasmă.

Prima lui metanie a fost la Sfânta Mănăstire Simonos Petras, unde a fost tuns monah.

După aceea însă, când a început să facă pe nebunul pentru Hristos, ca să-şi ascundă bogăţia lăuntrică, şi-a ales ca loc de nevointă întreg Sfântul Munte, umblând mereu prin pustie, locuind uneori în peşteri, alteori în scorburile copacilor.

Din când în când apărea la Mănăstirea Sfântului Pantelimon (Rusicon), pentru că acolo înţelegea slujbele, care se făceau în slavonă. De obicei se ascundea în pridvorul bisericii şi de acolo urmărea slujba.

Însă când vedea pe vreun părinte că se uită la el arătându-i evlavie, începea să facă neghiobii sau să vorbească singur, făcând de multe ori şi glume şi astfel îi strica gândul.

Stătea în mănăstire uneori puţine zile, alteori mai multe, după care dispărea iarăşi pe Athon, stând două-trei luni cu desăvârşire singur. Apoi apărea din nou la Sfântul Pantelimon.

La începutul sfintei sale nebunii, timp de cinci ani, a purtat o rasă veche şi cârpită. Mai târziu a ajuns să poarte un sac vechi, la care a făcut o gaură ca să-şi scoată capul şi alte două pentru mâini, astfel mergând peste tot. Din pricina aceasta a fost poreclit „săcarul”.

Dar chiar şi acest sac îl scotea când umbla prin pădure, ca să nu se rupă, sfâşiindu-i-se astfel trupul de rugi. Fireşte, cei ce nu aveau profunzime lăuntrică, ci judecau la suprafaţă îl numeau neghiob.

Dar Părintele Antim le dădea de gândit acelora atunci când le descoperea gândurile, însă totodată îi zidea duhovniceşte pe cei ce aveau intenţie bună.

Se poate observa la nebunii pentru Hristos că, datorită multei lor smerenii, au multă curăţie, adică limpezime duhovnicească, cunoscând astfel inimile oamenilor, ba chiar şi tainele lui Dumnezeu. Astfel era şi Părintele Antim, a cărui inimă curată era acoperită cu un sac vechi.

Când mergea la Mănăstirea Sfântul Pantelimon nu intra înăuntru, ci mânca la masa argaţilor mănăstirii. Egumenul mănăstirii se vede că primise înştiinţare de la Dumnezeu despre nevointa lui şi de aceea i-a spus monahului slujitor să se îngrijească de Părintele Antim.

De atunci monahul care pregătea masa argaţilor îl avea la evlavie şi-l ajuta. Câştigând astfel încrederea Stareţului, a putut să-şi dea seama de unele virtuţi ascunse ale aceluia.

Una din marile lui virtuţi era harisma postirii îndelungate. Putea posti multe zile. Odată a mers epuizat la mănăstirea rusească – înainte de postul Sfinţilor Apostoli – iar acel trapezar l-a primit cu multă bucurie şi i-a pregătit să mănânce.

Stareţul a început să mănânce, în timp ce trapezarul intra şi ieşea. Privindu-l cum mănâncă continuu, l-a judecat în sinea sa: „Un astfel de monah uscat şi slab a putut mânca atât de mult?!”.

Şi astfel trapezarul, tulburat fiind de aceste gânduri de judecată, a plecat la chilia sa. Părintele Atitim după ce a terminat de mâncat, a mers şi a stat la uşa chiliei fratelui.

Văzând pe prietenul său cât era de tulburat de aceste gânduri, i-a fost milă de el şi, ca sa-l ajute, a fost nevoit să-i descopere din ce pricină mâncase atât de mult.
Iar aceasta a făcut-o ca trapezarul să fie mai atent şi să nu-i judece pe ceilalţi, dar şi pentru ca noi să ne folosim din asta şi să luăm aminte la judecarea aproapelui.

Luându-l, aşadar, de mână pe frate, l-a întrebat:
– Ştii oare ce înseamnă smerenia?
– Şiu, nu ştiu, i-a răspuns fratele cu sfială.
–  Smerenia constă în aceasta: să nu judeci pe nimeni, ci să te socoti pe tine mai rău decât toţi. Iată, acum te-ai înşelat şi m-ai judecat, deoarece am mâncat mult. Dar nu ştii câte zile n-am mâncat nimic, îţi aduci aminte când am fost aici ultima dată?

– Îmi aduc aminte, Părinte, a răspuns fratele. Aici la noi ai fost în Duminica Tomei şi ai mâncat, iar de atunci nu te-am mai văzut.

–  Ei, vezi câte zile n-am mâncat? (Adică nu mâncase de la Duminica Tomei până la Postul Sfinţilor Apostoli, aproape şapte săptămâni). Tu însă m-ai judecat, deoarece am mâncat mult. Frate, harismele dumnezeieşti sunt felurite. Iată, mie Dumnezeu mi-a dat puterea de a suferi frigul şi foamea. Nu cumva ai fi putut rezista şi tu atâta? Poţi să te smereşti, să-ti scoţi dulama, şi să mergem până la mănăstirea vecină, şi cu hainele ce le ai să petreci iarna în vârful Athonului? Dar tu, ca un cântăreţ, cum cânţi lui Dumnezeu? Gândurile tale se află mai mult aiurea decât la Dumnezeu. Ascultă-mă pe mine cum cânt.

Şi Stareţul şi-a ridicat mâinile spre cer şi cu un suspin adânc a cântat „Aliluia”, vărsând multe lacrimi. Atunci trapezarul s-a fâstâcit, simţind o mare zdrobire lăuntrică. După aceea Stareţul i-a spus monahului:
– Vezi, frate, să nu mai judeci pe nimeni, deoarece nu ştii ce harismă are fiecare, ci ia aminte mai mult la tine însuţi.

Fratele a făcut metanie Stareţului şi i-a cerut iertare minunându-se de înainte-vederea lui. De atunci înainte Bătrânul Antim a început să se încreadă din ce în ce mai mult în trapezar.

Altă dată un frate oarecare, înşelat de aparenţe, a gândit în sinea sa despre Părintele Antim: „Ce fel de înainte-văzător este acesta? Oare toţi înainte-văzătorii mănâncă atât de mult?”. Stareţul înţelegând gândurile lui l-a chemat lângă el şi i-a spus:
– Tu, frate, vrei să te faci monah, dar gândurile tale aleargă mereu în Rusia. Deci să mergi acolo, să-ti împlineşti dorinţa, şi abia după ce te vei întoarce, te vei învrednici să te faci monah.

Cuvintele Stareţului s-au împlinit întocmai, într-adevăr, fratele acela a fost înşelat de gânduri şi plecând din mănăstire s-a întors în Rusia. Dar după un an s-a întors în Sfântul Munte şi a fost tuns monah în aceeaşi mănăstire.

Fratele Victor, trapezarul, avea multă evlavie la părintele Antim, îl considera sfânt, dar se temea să-şi exprime admiraţia, ştiind că acestuia nu-i plac laudele.

Într-o zi, când a venit iarăşi Stareţul, trapezarul s-a bucurat şi i-a pregătit să mănânce, dar din evlavie n-a vrut să stea lângă el. Însă ca să nu dea de bănuit -lucru ce nu i-a scăpat Stareţului – a început să umble de colo până colo prin trapeză.

De îndată ce a terminat de mâncat, Părintele Antim s-a ridicat de la masă spunându-i:
– Bine, Bine! Stai acum! Dumnezeu să te miluiască şi să te întărească!

Unul din ieromonahii ruşi a povestit fratelui că, oarecând, fiind stăpânit de dor pentru patria sa, a hotărât să plece din Sfântul Munte şi să se întoarcă în Rusia. Şi în timp ce se gândea la aceasta, deodată a intrat în chilia sa Părintele Antim – care nu a venit de multă vreme în mănăstire – şi i-a spus:
– Maica Domnului m-a trimis să-ţi spun, părinte, să nu mergi în Rusia, pentru că de vei ieşi din pustie în lume, vei cădea în păcat.

Într-o vreme Părintele Antim s-a liniştit pe înălţimile Athonului pentru mai multă vreme. Fratele trapezar s-a neliniştit mult şi s-a rugat lui Dumnezeu să-l vestească pe Stareţ să vină în mănăstire, ca să-l folosească duhovniceşte.

Îi spunea gândul: „Poate Stareţul acum în pustie se va fi istovit de osteneli, dar dacă ar fi aici, l-aş iconomisi cu putină hrană, i-aş face şi un ceai”.

A doua zi dimineaţă. Stareţul a venit în mănăstire şi a spus prietenului său zâmbind:
– Iată, potrivit dorinţei tale am venit de pe Athon foarte obosit şi cu picioarele tăiate de pietre. Ceaiul tău merită această osteneală.

Fratele s-a minunat de darul înainte-vederii pe care îl avea Stareţul şi i-a cerut iertare pentru osteneala ce i-a pricinuit-o.

Odată acelaşi frate era stăpânit de o mâhnire adâncă şi de acedie şi s-a rugat lui Dumnezeu să-i trimită pe prietenul său, Părintele Antim, ca să-l mângâie. Iar după câteva ore Părintele Antim a apărut înaintea lui.

Fratele mâhnit s-a bucurat mult văzându-l şi l-a întrebat:
– Cum s-a făcut, Părinte, că ai venit exact în ceasul nevoii mele?
– Tu ai vrut să mă vezi, i-a răspuns Stareţul zâmbind, şi L-ai rugat pe Dumnezeu pentru aceasta, iar eu am venit.

Altă dată la Sfântul Pantelimon în ajunul zilei de 1 octombrie, când se săvârşeşte priveghere de toată noaptea în cinstea Acoperământului Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Părintele Antim a ajuns în mănăstire aproape gata să-şi dea sufletul.

Când l-a întâlnit pe fratele trapezar i-a spus:
– În noaptea aceasta mă aflam la Mănăstirea Zografu, în pustie, şi mă rugam în picioare pe o piatră. În vremea rugăciunii am văzut-o pe Maica Domnului cum coboară din cer în mănăstirea voastră.

Aşa cum eram plin de bucurie pentru această vedenie, m-am grăbit să vin s-o aflu aici, ca să mă acopere cu omoforul ei şi pe mine, păcătosul, împreună cu robii ei care o cinstesc. Dar, de îndată ce am pornit din locul acela alergând încoace, deodată a apărut un şarpe, s-a repezit cu manie asupra mea şi m-a muşcat tare de un picior. Am simţit însă că piedica aceasta a fost din invidia urâtorului de bine şi n-am dat importantă muşcăturii, căci mă grăbeam să ajung în mănăstirea voastră.

Fratele a privit piciorul stareţului şi într-adevăr, rana pricinuită de muşcătură era gravă, însă marea dragoste a Stareţului fată de Dumnezeu îl făcuse să nu mai simtă pătimirile trupeşti.

În anul 1862, în Sfântul Munte iarna a fost geroasă si cu multă zăpadă, în vremea aceea Părintele Antim se afla pe înălţimile Athonului, în pustia cea adâncă şi trăia în scorbura unui copac.

A căzut atât de multă zăpadă, încât l-a izolat complet şi nu mai putea ieşi de acolo. Şi astfel a petrecut patruzeci şi şase de zile fără hrană. Aproape în fiecare an înainte de a începe iarna, Stareţul venea mai aproape de mănăstire.

Bătrânii din Rusicon aflând că Părintele Antim pe o vreme atât de friguroasă şi cu atât de multă zăpadă nu se află în preajma mănăstirii, au început să se neliniştească pentru el.

Dar după patruzeci şi şase de zile Stareţul a ajuns la mănăstire complet istovit şi înţepenit de frig. Fratele, când l-a văzut, a strigat de bucurie:
– Ah, Părinte, Sfinţia Ta eşti? Noi nu mai nădăjduiam să te revedem. Dar unde ai fost în tot acest timp?
–  Ei, am stat într-o scorbură, a răspuns Stareţul zâmbind.
– Şi ce ai mâncat acolo, Părinte?
– Frate Victor, câte am pătimit de la diavoli şi de la frig, numai Dumnezeu ştie. Dar Sfântul Ioan Botezătorul mi s-a arătat şi m-a izbăvit de moarte.

Într-o vreme Stareţul Antim n-a venit la Rusicon vreme de cinci luni, iar monahii din mănăstire nu cunoşteau pricina. Se nelinişteau şi aveau multe gânduri: ‘Nu cumva l-a mâhnit cineva? etc”. Duhovnicul mănăstirii cunoştea un pustnic în care Părintele Antim avea încredere şi l-a rugat să afle pricina.

Pustnicul l-a întrebat pe Părintele Antim, iar acela a răspuns:
– Cât timp mă vor lăuda acolo şi mă vor cinsti ca pe un sfânt, nu voi mai merge. Ultima dată când am fost acolo, un ieromonah a căzut la picioarele mele şi mi-a spus: „Părinte sfinte, rugaţi-vă pentru mine, păcătosul, să mă mântuiesc pentru rugăciunile Sfinţiei Voastre…”. Vezi? Cum să mai merg acolo, dacă ei mă cinstesc ca pe un sfânt?

După aceasta Părintele Antim mergea în mănăstire mai mult pe ascuns şi îi încredinţa părintelui Victor în timpul discuţiilor lor unele taine din viata sa.

Altă dată când a fost vizitat de Stareţ, părintele Victor i-a pregătit masa. Iar acela i-a spus:
– Ieri v-a cercetat mănăstirea Sfântul Ioan cel Milostiv.

În ziua aceea fusese duminică şi ca de obicei au venit pustnici, schitioti şi destui mireni care au mâncat la trapeză, după care li s-a dat şi milostenie.

Părintele Antim nu avea o locuinţă stabilă, ci întreg Sfântul Munte era locuinţa sa. În ultimii ani ai vieţii sale a stat lângă Mănăstirea Zografu şi de multe ori ajuta la zidit, la reparaţiile mănăstirii cărând pietre şi argilă.

În august 1867 acest mare ascet a vizitat pentru ultima dată iubita sa mănăstire, Sfântul Pantelimon. A intrat în mănăstire şi s-a dus imediat la arhondaric. Acolo l-a întâlnit pe prietenul său, părintele Victor şi i-a vorbit multă vreme, sfătuindu-l cum să biruiască gândurile viclene şi patimile.

La sfârşit i-a spus de-a dreptul:
– De acum nu voi mai veni aici, deoarece voi muri curând.

Într-adevăr, aşa s-a şi petrecut. La sfârşitul lui noiembrie al aceluiaşi an Stareţul a mers la Mănăstirea Zografu. Acolo s-a îmbolnăvit, iar părinţii l-au dus la bolniţa mănăstirii, unde a stat douăsprezece zile.

Pe 9 decembrie 1867 părintele Antim a părăsit grădina Maicii Domnului, în care s-a nevoit cu mărime de suflet, şi s-a odihnit în Domnul.
Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Bătrânul Petru (Petrache)

Bătrânul Petru s-a născut în Limnos în 1891. Se vedea că era dintr-o familie săracă, dar era de neam nobil. Carte nu ştia aproape deloc, dar a dobândit iluminarea dumnezeiască prin nevointele sale aspre, făcute cu mărime de suflet.

Încă din tinereţe Gheorghe – numele lui de mirean – trăia călugăreşte, dar marea schimă a luat-o după cel de-al treizecelea an al vârstei sale de la un stareţ de la Sihăstria Sfântul Nil, primind numele Cuviosului Petru Athonitul.

Părintele Petru avea o simplitate firească şi o credinţă mare, care s-au putut vedea încă din primii ani ai călătoriei lui duhovniceşti. Mi-a povestit odată că atunci când s-a făcut monah, stareţul său s-a îmbolnăvit grav.

S-a mâhnit mult, deoarece se simţea ca pruncul cel mic, care se primejduia să-şi piardă mama şi încă mai trebuia să sugă.

Însă n-a pierdut vremea, şi a mers în biserică şi cu toată simplitatea sa copilărească şi evlavia i-a spus Cuviosului Nil:
– Cuvioase Părinte Nil, să ştii că dacă nu-l faci bine îndată pe stareţul meu, nu-ţi voi mai aprinde candela!

Şi, o, minune! Stareţul s-a făcut îndată bine, s-a ridicat şi mergând în biserică să mulţumească Sfântului a aprins el însuşi candelele. Stareţul său a mai trăit destui ani în care l-a ajutat duhovniceşte.

Mai târziu, când a rămas singur, la început s-a chinuit puţin, pentru că a fost influenţat de unii monahi care aveau râvnă fără discernământ şi a aruncat steagurile de la Marea Lavră ca protest împotriva regelui Gheorghe al II-lea – pentru că spuneau că este francmason.

Pentru aceasta a fost condamnat de autorităţile statului la trei ani de exil în insula Spinaloga, ca sa slujească la leproşi. S-a căit însă pentru această faptă a sa, precum mi-a spus mai târziu:
–   Am procedat ca un mirean, părinte Paisie, şi nu ca un monah. Mult m-am vătămat duhovniceşte în perioada exilului, pentru că nu-mi puteam îndeplini îndatoririle călugăreşti.

La întoarcerea sa din exil a călătorit împreună cu un alt monah, care mi-a spus după aceea că Părintele Petru propovăduia lumii pocăinţa spunând:
– Trebuie să vă pocăiţi, căci altfel Dumnezeu ne va pedepsi. Va lăsa pe comuniştii atei să ne omoare.

Primise înştiinţare de la Dumnezeu cu mulţi ani înainte că din pricina păcatelor noastre, ne aştepta un mare rău, războiul civil.

După acei trei ani de surghiun, când Părintele Petru s-a întors în Sfântul Munte, n-a mai locuit la Sfântul Nil, pentru că era mult zgomot.

Treceau pe acolo mulţi oameni şi de aceea nu afla linişte. A mers la Katunakia şi s-a stabilit la o chilie aflată la marginea Sihăstriei „Sfânta Ana Mică”.

Coliba sa nu se vedea deloc din cărare şi nu avea nici uşă, ci un lemn lung pus de-a curmezişul. Părinţii din împrejurime îl aveau la evlavie, pentru că era foarte cuvios.

Şi fiindcă era mic şi slab şi avea simplitate copilărească şi sensibilitate duhovnicească, îl strigau „Petrache” (diminutivul de la Petru). Văzându-l cum îşi pleacă în jos faţa sa mică şi luminoasă atunci când vorbea, credeai că ai în fata ta un copil mic.

Această nevinovăţie copilărească şi-a păstrat-o până la vârsta de şaizeci şi şapte de ani, când a adormit.

Când părinţii se apropiau de el ca să se folosească, el fugea pentru că se ruşina de ei. Când nu putea scăpa, răspundea cu câteva cuvinte, dar foarte ziditoare. Evita să aibă legături cu oamenii şi de aceea se închidea în chilia sa şi vorbea mereu cu Dumnezeu prin rugăciune neîncetată.

Când mergeau părinţii la el şi băteau în uşă, nu deschidea. Iar când îi lăsau alimente, le lăsa şi el acolo afară, iar aceia văzându-le că se strică, nu-i mai aduceau altă dată nimic, ci le dădeau altor părinţi.

Fraţii de la chiliile vecine îi spuneau bătrânului Petru:
– Nu faci bine că nu primeşti milostenie.

Iar el le răspundea:
–  Iubitul meu, slavă lui Dumnezeu, eu am din destul. De ce să-i lipsesc de ele pe alţi bătrâni care au nevoie?

Prin multa sa nevoinţă bătrânul tăiase aproape toate nevoile omeneşti şi trăia ca un înger în trup şi nu doar formal în schima îngerească. Postea mereu până la ceasul al nouălea (ora 3 după amiază).

Adică mânca după vecernie un posmag şi se îndeletnicea cu rugăciunea şi cu metaniile zi şi noapte. Chiar şi în somn şoptea rugăciunea, iar când se scula continua restul rugăciunii.

Când se culca puţin, trupul dormea, dar sufletul lui priveghea şi se ruga. Rugăciunea îi devenise de-sineşi-lucrătoare, şi de multe ori îmi spunea:
– Aud psalmodii îngereşti atât de dulci, încât nu pot şi sar în picioare din pricina acelei dulci cântări cereşti.

Toate acestea îl hrăneau sufleteşte şi trupeşte, şi de aceea nu-i trebuiau multe lucruri ca să se întreţină. Putinele lucruri de care avea trebuinţă le dobândea din lucrul său de mână, căci împletea metanii, sau aduna plante de ceai de pe Athon, pe care le dădea pe posmag.

Dacă cineva insista să-i dea ceva de binecuvântare îi răsplătea îndoit dându-i ceai de munte sau metanii.

Cu toate că nu se îngrijea de sine şi pielea i se lipise de oase, totuşi continua să facă mari nevointe duhovniceşti. Oricine putea vedea desluşit harul lui Dumnezeu care îl întărea, nu vedeai pântece la Bătrânul Petru, ci o adâncitură.

Când se întâmpla să se descheie la piept, îi puteai număra coastele, care semănau cu nuielele de la coşul împletit.

Am cunoscut mulţi pustnici, dar la Bătrânul Petru se putea vedea ceva deosebit. Pe fata sa se vedea zugrăvită o dulceaţă dumnezeiască. Stupul său duhovnicesc se umpluse şi de aceea revărsa miere duhovnicească.

Când îl întrebau: „Cum petreci, Părinte, în chilie?”, răspundea:
– Slavă lui Dumnezeu, cuibul meu cel dulce nu-l dau în schimb nici pentru toate palatele lumii.

De obicei ieşea din „cuibul lui cel dulce” (Katunakia) odată la şase luni şi mergea la mănăstirile Sfântului Munte, ca să-şi dea lucrul de mână şi să-şi iconomisească posmag pentru o jumătate de an.

Cred că vă daţi seama cât de mare era traista pe care o avea Bătrânul Petru şi cât posmag – care era mâncarea lui obişnuită – mânca în şase luni.

La fiecare şase luni trecea şi pe la mănăstirea unde mă aflam, ca să mă vadă. Ultima dată când a venit, din păcate eram plecat, şi a aşteptat în afara mănăstirii, într-un colt, căci se ruşina să intre înăuntru.

După-amiază, când m-am întors, am aflat că mă aştepta de patru ore şi, de îndată ce m-a văzut a alergat spre mine vesel ca un copil mic, cu toate că avea dublul anilor mei.

După aceea am mers la mine în chilie şi, vrând să-l tratez puţin ca să-l odihnesc, nu a primit, ci m-a refuzat într-un mod care să nu mă rănească. Mi-a cerut putină apă caldă în care a pus două crenguţe de ceai, pe care îl avea la el şi a băut.

Când am insistat să mănânce ceva, mi-a spus:
– Părinte Paisie, iartă-mă, dar vreau să mă pregătesc ca să mă împărtăşesc de Sfântul Petru Athonitul, pe 12 iunie. Eu am venit ca să-mi iau rămas bun şi să ne iertăm, pentru că voi muri, şi de aceea nu te pot lua ucenic. Iartă-mă, căci voi muri.

Toate acestea mie mi s-au părut ciudate. Să spună că va muri aşa deodată, fiind sănătos? Dar după toată discuţia şi sfaturile sale ce au durat două ore şi jumătate, am început să cred.

Fiindcă-l vedeam stând mereu în picioare sfătuindu-mă, l-am rugat să stea jos. Acela însă n-a vrut şi mi-a spus: „Nu trebuie să rostim cuvântul lui Dumnezeu şezând„, deşi era frânt de oboseală, căci mersese pe jos nouă ore şi cu greutate în spate.

De această dată rucodelia sa voia s-o dea ca să-şi economisească cele necesare pentru înmormântare şi sa facă ultima Sfântă Liturghie la metania lui, la Sfântul Nil, după care să-şi ceară iertare şi să-şi ia rămas bun de la puţinii săi prieteni, pe care îi avea împrăştiaţi prin Sfântul Munte.

Deoarece era ultima lui vizită mi-a spus mai multe lucruri decât în celelalte dăţi, poate ca sa-mi facă mai multă bucurie şi să alineze oarecum marea mea mâhnire că îl voi pierde.

Înainte de a începe a mă sfătui îl întrebasem despre greutăţile ascultării, căci aproape toată ziua mă aflam cu mirenii şi auzeam, fără să vreau, istoriile murdare ale lumii. Atunci Bătrânul Petru mi-a spus:

– Părinte Paisie, noi să le vedem pe toate cu gând bun.

Stareţul se curătise lăuntric şi de aceea pe toate le vedea curate, deoarece nu mai exista păcat în el, ci locuia Hristos.

Îl întrebasem despre un anume lucru, dacă fusese de la Dumnezeu sau de la cel viclean, ca să mă înşele, iar el mi-a răspuns că a fost de la Dumnezeu. Apoi mi-a spus:

– Părinte Paisie, eu mereu trăiesc astfel de stări duhovniceşti, în vremea când mă cercetează harul dumnezeiesc, inima mi se înfierbântă de dragoste pentru Dumnezeu şi o lumină minunată mă luminează lăuntric şi pe dinafară, luminând şi chilia mea.

Îmi scot atunci fesul şi îmi plec capul cu smerenie şi-I spun lui Hristos: „Hristoase al meu, loveşte-mă în inimă cu suliţa milostivirii Tale„. Ochii mei atunci slobzesc necontenit lacrimi dulci de recunoştinţă şi slavoslovesc pe Dumnezeu, iar fata mi-o simt că se luminează.

În clipele acelea, părinte Paisie, toate încetează, pentru că simt foarte aproape pe Hristos şi nu mai pot cere nimic, căci şi rugăciunea se opreşte; metania nu se mai poate mişca.

Ca să nu-l înţeleg greşit şi să las metania, deşi nu ajunsesem la măsura lui duhovnicească, mi-a spus o întâmplare:
– Părinte Paisie, metania nu trebuie s-o lăsăm niciodată din mână, pentru că ea este arma monahului şi are mare putere. Odată, la Karyes am făcut cu metania semnul Crucii peste un demonizat şi îndată omul acela a fost izbăvit de demon.

Întâmplarea aceasta am auzit-o şi de la părintele Eumenie, care era de fată. Bătrânul Petru, având metaniile şi ceaiul întinse spre vânzare la Karyes, a văzut pe acel om care era chinuit de duhul necurat.

Văzând că oamenii ce erau în jurul lui nu-l puteau ajuta, Bătrânul Petru s-a sculat încet, şi-a adunat rucodelia, s-a apropiat de acela fără zgomot, l-a însemnat cu metania în semnul Crucii şi a fugit ca să nu fie văzut.

Aproape toţi oamenii au văzut numai că cel demonizat s-a vindecat dintr-odată, Iar când au aflat cum a fost tămăduit, au slăvit pe Dumnezeu, Care arată sfinţi şi în vremea noastră.

Pe Cuviosul Petru, însă, n-au apucat să-l vadă decât vreo doi-trei. Stareţul, fireşte, era necunoscut multora, pentru că nu avea legături cu nimeni.

Şi deşi se străduia să nu fie cunoscut, însă toţi auzeau de el. Dacă se întâmpla să-l întâlnească cineva care îl cunoştea şi să-l întrebe ceva, el îi răspundea la problemele lui cu pilde înţelepte, de parcă ar fi tâlcuit Patericul. (Dădea pilde diferite, dar cu acelaşi sens).

Fireşte că cel care nu avea profunzime patristică îl putea cu uşurinţă interpreta greşit. De pildă spunea: „Rugăciunea celui smerit îl «răstoarnă» pe Dumnezeu„. Iar prin aceasta înţelegea: „Rugăciunea celui smerit îl înduplecă pe Dumnezeu”.

Precum, de asemenea, despre post spunea: „Când nu pică apă în sternă (bazin mic de apă), se usucă şi mor broaştele„. Adică se usucă stomacul şi mor patimile. Precum am spus avea Patericul său propriu.

Părintele Petru era înzestrat cu multe virtuţi, dar se distingea prin deosebitul dar al discernământului. Deoarece se „oţetiseră” oarecum problemele bisericeşti –
mai ales cea a calendarului – a renunţat la fanatismul care îl stăpânea şi a început să vină la mănăstiri.

Când venea să mă vadă, urmărea slujbele din pridvor. Odată l-am întrebat:
– De ce nu intri în biserică?
–  Ca să nu smintesc pe nimeni, binecuvântatule, mi-a răspuns acela. Căci de mă vor vedea zelotiştii în pridvor, vor spune: „Părintele Petru aşteaptă pe cineva”, şi nu se vor sminti. De asemenea nici părinţii mănăstirii nu se vor sminti, pentru că vor vedea că am traista alături.

Depăşise micimile omeneşti, fanatismul etc, pentru că era iluminat de Dumnezeu. Era zelotist în înţelesul cel bun al cuvântului. Se împărtăşea de obicei odată pe săptămână, şi de două ori dacă se întâmpla vreo sărbătoare în cursul ei.

Participa la Sfintele Liturghii ce se săvârşeau la chiliile învecinate şi lua numai anafura ca să ia parte şi la alta şi numai după aceea lua şi aghiazmă. Fireşte aceasta o făcea numai atunci când nu se împărtăşea, deşi se afla într-o stare duhovnicească înaltă şi se putea împărtăşi mai des.

Precum am spus, postea în fiecare zi până la ceasul al nouălea, iar în Postul Mare mânca o dată la trei zile. Numai sâmbăta şi duminica mânca de două ori şi dezlega la untdelemn.

Pravila şi-o făcea cu „Doamne Iisuse…” timp de şapte ore, afară de canonul care consta din şapte sute de metanii şi treizeci şi trei de aţe de o sută de închinăciuni (trei mii trei sute de închinăciuni).

Din toate acestea doar o treime era pentru el, iar celelalte două treimi erau una pentru vii şi cealaltă pentru morţi. Dacă afla că cineva trece printr-o încercare, făcea rugăciune separată cu metanii pentru el.

De asemenea Ceasurile, Vecernia şi Pavecernita le făcea şi pe acestea cu „Doamne Iisuse…”. Cu alte cuvinte „lucrul lui de mână” era rugăciunea.

Deşi Bătrânul Petru ajunsese la măsura sfinţeniei, avea multă smerenie, considerându-se pe sine foarte păcătos. Când preotul citea Evanghelia, îşi scotea fesul şi apropiindu-se de Sfintele Uşi îşi pleca capul sub Evanghelie ca să-i fugă duhurile rele, precum spunea.

Deoarece se considera pe sine nimic, de aceea nici nu primea vreun ucenic. Odată când l-am rugat mult, a primit să mă ia ucenic, dar atunci nu mi-a dat binecuvântare mănăstirea mea.

Când a venit pentru ultima dată, Bătrânul Petru mi-a spus că se pregăteşte să plece în cealaltă viată şi mi-a cerut iertare pentru faptul că nu mă poate lua ucenic.

Atunci am înţeles voia lui Dumnezeu, care se ascundea în piedica ce mi-o puseseră părinţii mănăstirii, căci pe Părintele Petru trebuia să-l ia Dumnezeu.

Se vede că n-am fost vrednic să stau cu acest sfânt, ci mi-a îngăduit Dumnezeu numai să-l cunosc, ca să mă folosesc, iar aceasta a însemnat mult pentru mine, păcătosul.

Dacă m-ar învrednici Dumnezeu ca în cealaltă viată să-l văd, fie şi numai de departe, aceasta ar fi pentru mine una din marile binecuvântări ale lui Dumnezeu.

Neuitate îmi vor rămâne ultimele sale sfaturi împreună cu ultimul rămas bun. Aici se poate vedea măreţia lui Dumnezeu întru sfinţii Săi, precum şi în Cuviosul Petru, pe care prietenii lui nu l-au sărutat mort, ci el însuşi a trecut pe la toţi, ca ei să-l sărute viu cu „sărutarea cea de pe urmă”.

În continuare a trecut pe la Karyes, de unde a luat cele necesare pentru înmormântarea sa şi de acolo a mers la metania lui, la Sfântul Nil.

În ziua următoare, pe 12 iunie, de sărbătoare numelui său (pomenirea Cuviosului Petru Athonitul) s-a făcut Sfânta Liturghie. S-au adunat şi părinţii (pustnicii) din jur.

La Sfânta Liturghie, Bătrânul Petru s-a împărtăşit, iar după sfârşitul acesteia a ieşit afară, a pregătit pentru părinţi apă şi rahat, iar el, de îndată ce s-a aşezat lângă ei, şi-a închis ochii dându-şi sufletul cel sfânt lui Hristos.

Părinţii au crezut că motăie şi aşteptau să-şi deschidă ochii ca să-l felicite. Când l-au mişcat, au înţeles că a plecase la cer şi i-au urat: „Dumnezeu să te odihnească”.

A adormit la 12 iulie, de ziua Cuviosului Petru Athonitul, în 1958.
Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Bătrânul Augustin

Părintele Augustin s-a născut în Rusia în Aliskoghe din Poltava, în 1882. Numele lui de mirean a fost Antonie Korra.

Tatăl lui se numea Nicolae şi mama sa Ecaterina. Aceştia fiind oameni evlavioşi l-au crescut pe copilul lor Antonie în evlavie şi frică de Dumnezeu.

Încă de mic Antonie a mers la o mănăstire din patria lui unde a vietuit ca frate începător. O ispită însă, ce i s-a întâmplat, l-a făcut să părăsească mănăstirea şi patria sa şi să vină în Grădina Maicii Domnului, ca să-şi simtă sufletul în siguranţa împotriva acestui fel de ispite.

Precum mi-a povestit, în mănăstire toţi vieţuitorii erau bătrâni şi a fost trimis să ajute unui slujitor al mănăstirii la pescuit, pentru că monahii de acolo se întreţineau din peştele pe care îl prindeau.

Într-o zi a venit fiica acelui slujitor şi a spus tatălui ei să meargă repede acasă pentru o treabă grabnică, iar ea a rămas să-l ajute pe fratele. Ispita, însă, a biruit-o pe nenorocită şi, fără să se gândească, s-a repezit asupra fratelui cu intenţii păcătoase.

În clipa aceea Antonie s-a pierdut cu firea pentru că aceasta s-a petrecut pe neaşteptate. Atunci şi-a făcut semnul Crucii şi a spus: „Hristoase al meu, mai bine să mă înec, decât să păcătuiesc!”, şi s-a aruncat de pe mal în adâncul râului.

Dar Bunul Dumnezeu văzând bărbăţia tânărului nevinovat, care a procedat ca un nou Sfânt Martinian spre a se păstra curat, l-a ţinut deasupra apei fără să se ude.

Mai târziu mi-a spus: „Eu am sărit cu capul în jos, dar nu ştiu cum m-am aflat în picioare deasupra apei, fără să mi se ude nici măcar hainele!„.

În clipa aceea a simţit o pace lăuntrică şi o dulceaţă nepovestită, care a şters cu desăvârşire orice gând păcătos şi orice iritare trupească, ce i le pricinuise mai înainte acea fată prin gesturile ei necuviincioase.

Când fata l-a văzut pe Antonie stând în picioare deasupra apei, a început să plângă şi să se pocăiască pentru greşeala ei, fiind mişcată de această mare minune.

După aceasta fratele a plecat imediat la mănăstire, şi l-a rugat cu lacrimi pe stareţ să-i dea binecuvântarea să meargă la Sfântul Munte, spunându-i că este slab duhovniceşte şi că se teme să mai rămână în lume.

N-a spus nimic stareţului despre fapta necuviincioasă a fetei, ca să nu-i pricinuiască vreun rău, nici despre minunea ce se petrecuse cu el, ci numai pe sine se învinuia.

Fireşte, aceasta a fost cea mai mare minune, după părerea mea, că a luat greşeala asupra lui şi a acoperit-o pe vinovată, precum şi înfruntarea cu bărbăţie a acestei ispite, mai ales la o asemenea vârstă.

Căci pentru Dumnezeu, Care tine totul cu degetul Său, n-a fost greu să tină un începător deasupra apei unui râu.

Stareţul s-a învoit la rugăminţile lui – fireşte, nici nu-l putea împiedica – dar s-a mâhnit gândindu-se că pierde din obşte un începător ales.

Atunci Antonie a pornit îndată către Sfântul Munte. Acestea se întâmplau în anul 1908. După ce a vizitat diferite mănăstiri şi chilii din Grădina Maicii Domnului, a rămas la Chilia „Sfânta Cruce” a Mănăstirii Karakalu, unde a fost tuns monah în 1910, primind numele de Augustin.

În 1943 a plecat pentru mai multă linişte la o chilie de pe moşia Mănăstirii Filoteu, „Intrarea în Biserica a Maicii Domnului”, unde s-a nevoit cu mărime de suflet până la bătrâneţe fără să mai iasă în lume.

În 1950 am auzit pentru prima dată despre Bătrânul Augustin, dar nu mi s-a ivit prilejul să-l cunosc de aproape, însă toţi vorbeau despre sfinţenia lui.

În 1955 când am mers din nou la Mănăstirea Filoteu, l-am cercetat a doua zi la chilia sa, dar din păcate lipsea. Am lăsat puţine lucruri la uşa chiliei lui şi m-am întors la mănăstire, luând aminte să nu mă observe cineva şi astfel să dau de bănuit.

A doua zi, după amiază, a venit la mănăstire Bătrânul Augustin şi a întrebat:
– Unde este călugărul Paisie? Părinţii s-au mirat şi i-au răspuns:
–  Noi încă nu l-am cunoscut bine. Sfinţia Ta, de unde îl ştii?

Atunci i-au arătat chilia mea. Îndată ce am deschis uşa, mi-a făcut metanie până la pământ şi mi-a zis:
– Binecuvântaţi! Apoi mi-a spus:
– Dumnezeu să-ti ierte păcatele pentru binecuvântările ce mi le-ai lăsat.

Şi zicând acestea, scoase din traistă şapte piersici mici, învelite într-o basma, care nu se deosebeau ca mărime de corcoduşe şi pe care le culesese din piersicul pe jumătate uscat ce îl avea lângă chilia sa.

Eu am voit să ascund de bătrân faptul că dusesem acele lucruri la chilia sa, dar el mi-a spus:
– Eu te-am văzut de la „Proorocul Ilie”.

Schitul „Proorocul Ilie” se află la o distantă de aproape patru ore de chilia Bătrânului Augustin. Stareţul avea şi harisma străvederii. Pentru Dumnezeu, fireşte, nu există distante scurte sau lungi.

Şi fiindcă am vorbit despre aceasta, e bine să spun şi despre un caz asemănător în care s-a manifestat aceeaşi harisma.

Vecinul lui, diaconul Veniamin, aflându-se în chilia sa, a văzut uciderea familiei tarului, ca şi cum ar fi privit-o la televizor. După o vreme s-a aflat că în ziua aceea se săvârşise uciderea familiei tarului de către comunişti.

Desigur că şi Bătrânul Augustin vedea departe, deoarece avea televizor duhovnicesc, adică harisma străvederii, pe care o dobândise prin curăţia sufletului său, prin smerenie şi dragoste.

Fiindcă pe Stareţ îl durea inima de animalele chinuite, toţi cei ce aveau animale bătrâne sau infirme le aduceau lângă chilia lui fără să întrebe şi plecau.

Chilia Bătrânului Augustin devenise azilul animalelor din părţile Karakalului, Filoteului şi Ivirului. Sărmanul bătrân lua coasa şi aduna fân toată vara ca să hrănească pe timpul iernii animalele infirme şi bătrâne ale mirenilor.

Dacă găsea vreun alt animal bătrân părăsit, îl lua şi pe acela la azilul lui.
Când întâlnea pe vreun om pe drum, îi făcea metanie până la pământ şi-i spunea: „Binecuvântaţi”, nu cerceta dacă era preot sau monah, sau dacă mireanul era mare sau mic, pentru că având multă smerenie pe toţi îi considera mari, iar pe sine mai mic decât toţi.

Într-o zi când a făcut metanie unui mirean, l-a văzut un teolog şi smintindu-se, i-a spus:
– Faci metanie la mireni?
– Da, pentru că au harul Sfântului Botez, a răspuns Bătrânul Augustin.

Multa dragoste şi smerenie a Bătrânului nu avea margini. Odată mi-a spus că i-a apărut diavolul în chilie ca un câine înfricoşător, care scotea flăcări pe gură şi s-a repezit asupra lui să-l sugrume, deoarece îl ardeau rugăciunile lui.

Bătrânul Augustin, însă, l-a apucat şi l-a trântit de perete spunându-i: „Răule diavol, de ce războieşti făpturile lui Dumnezeu?”.

Apoi Stareţul a continuat:
– Şi diavolul era puternic, dar şi eu tare, şi l-am lipit de perete. După aceea, însă, aveam remuşcări că l-am lovit pe diavol.

Aşteptam cu nerăbdare să se lumineze de ziuă ca să merg la duhovnic şi să-i mărturisesc că l-am lovit pe diavol. De îndată ce s-a luminat, am mers în Provata, la duhovnic şi m-am mărturisit.

Duhovnicul meu, însă, a fost foarte îngăduitor şi nu mi-a dat nici un canon, ci mi-a spus să mă împărtăşesc. Eu, de bucurie, toată noaptea am rostit Rugăciunea lui Iisus şi apoi am mers la Sfânta Liturghie şi m-am împărtăşit.

Când preotul mi-a băgat linguriţa în gură, am văzut Sfânta împărtăşanie ca pe o bucată de carne cu sânge şi am mestecat-o, ca s-o înghit, în acelaşi timp am simţit o mare veselie, pe care nu o puteam suferi.

Din ochi îmi curgeau lacrimi dulci, iar capul meu răspândea lumină. Am plecat repede, ca să nu mă vadă părinţii, iar mulţumirea (de după Sfânta împărtăşanie -n. tr.) mi-am citit-o singur la chilie.

Chipul Bătrânului era luminos, pentru că îl adumbrise harul lui Dumnezeu. Chiar şi numai dacă-l vedeai, uitai orice supărare, pentru că răspândea bucurie din bunătatea sa lăuntrică, îmbrăcămintea sa exterioară, o dulamă răscârpită, era mai rea decât haina ce o pune grădinarul ca momâie împotriva gaiţelor.

Dacă se întâmpla să-i dea cineva vreun lucru bun, îl dădea şi el altuia.
Chilia lui era centrul lucrătorilor ce cărau lemnele mănăstirilor la porturi. Orice aveau nevoie lucrătorii mergeau la chilia Bătrânului Augustin şi luau fără să-l întrebe.

De multe ori îi luau tot ce avea, iar după aceea era găsit căzut la pământ de istovire. Singura soluţie ar fi fost să-l aprovizioneze mănăstirea cu putină făină ca să-şi facă cir.

Şi-a procurat şi o tigaie veche şi frământând putină făină numai cu apă şi sare, o cocea ca pită, şi asta îi era pâinea şi mâncarea sa. Când era dezlegare la untdelemn înmuia o pană în ulei şi făcea o cruce pe pită, şi în felul acesta făcea dezlegare în zilele de sărbătoare.

Unii călugări îl ispiteau pe Bătrân, întrebându-l:
– Ce mănânci, Părinte Augustin?
– Eu mănânc numai clătite, răspundea el.

Când părinţii îi dădeau vreo sardea sărată, o păstra ca să ospăteze cu ea vreun străin. Stareţul lua capul sardelei, iar oaspetelui îi punea sardeaua şi era plin de bucurie, că îl ospăta cu peşte.

Numai de acestea făcea şi se înfrâna pe sine, dar Hristos îl sătura mereu cu harul Său. Toţi părinţii şi mirenii din ţinutul acela îl iubeau mult, dar mai ales părinţii din Mănăstirea Filoteu, care îl rugau să vină în mănăstirea lor ca să-l îngrijească, deoarece începuse să nu mai vadă.

Stareţul, însă, se gândea ce vor face animalele infirme şi bolnave de care se îngrijea, dacă el va pleca. De aceea n-a primit.

În cele din urmă -Dumnezeu să le răsplătească părinţilor – l-au luat şi pe el şi toate animalele sale şi astfel i-au odihnit gândul, în mănăstire, fireşte, părinţii l-au îngrijit bine, lucru ce îl considera o mare binecuvântare a Maicii Domnului.

Drept recunoştinţă cânta mereu „Cuvine-se cu adevărat…”, iar ochii i se umpleau de lacrimi de bucurie.

Prezenţa Bătrânului Augustin a fost o binecuvântare pentru mănăstire şi mult i-a ajutat pe părinţii bătrâni de la bolniţă, deoarece pe Părintele Augustin nu-l cercetau numai oamenii, ci şi sfinţii şi îngerii şi chiar Maica Domnului.

Când Stareţul o vedea în bolniţă pe Maica Domnului sau pe sfinţi iar pe bătrâni stând întinşi sau şezând, mult se întrista. De aceea mergea şi-i scutura să se scoale şi le spunea: „Maica Domnului'”, sau când vedea vreun înger: „îngerul!”.

Aceia fireşte nu vedeau nimic, însă pricepeau că se întâmplă ceva şi se ridicau îndată şi stăteau cu evlavie.

Dar monahul responsabil peste bolniţă le considera pe acestea înşelări şi-l certa spunându-i:
– Lasă-i pe bătrâni în pace! Pe tine să te ascultăm cu înşelările tale?

Dar Bătrânul continua să-i trezească, deoarece nu se putea abţine din pricina evlaviei.

Când mergeau părinţii să-l vadă, înainte ca aceia să-l întrebe cum se află, Bătrânul Augustin îi întreba:
– Ce fac măgăruşii mei?
– Sunt foarte bine, răspundeau aceia. Şi Stareţul se bucura.
– Dar Sfinţia Ta, cum o duci, Părinte Augustin?
– Slavă lui Dumnezeu, foarte bine.

Astfel, bucuros şi plin de bunătate, slavoslovind pe Dumnezeu şi rugându-se neîncetat, a petrecut o viaţă paradisiacă în Grădina Maicii Domnului. Având pe Hristos întru sine, inima lui devenise rai, şi de aceea s-a învrednicit să vadă încă de aici îngeri şi sfinţi şi chiar pe Maica Domnului, iar apoi să dobândească bucuria cea veşnică.

În clipa când trebuia să plece către cer sufletul Bătrânului Augustin, faţa lui a strălucit de trei ori. Dumnezeu a iconomisit să se afle acolo şi responsabilul peste bolnită, care s-a minunat şi astfel s-a încredinţat că cercetările dumnezeieşti pe care le avusese Stareţul fuseseră adevărate.

Bătrânul Augustin s-a odihnit în Domnul la 27 martie 1965, fiind în vârstă de optzeci şi trei de ani.

Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Bătrânul Efrem – "ticălosul"

În spatele chiliei bătrânului Ipatie (chilie românească), mai sus de Katunakia, se vede o peşteră, care, aşa cum povestesc bătrânii, în timpul stăpânirii turceşti a fost peşteră de tâlhari. Dar Bătrânul Efrem a prefăcut-o în sălaş dumnezeiesc, pentru că a sfintit-o cu viata lui cea sfântă.

Bătrânul Efrem era originar din Tesalia. Avea un suflet smerit, plin de sensibilitate şi râvnă pentru nevointă.

Părinţii Ierotei şi Maparie de la Kerasia spuneau că Bătrânul Efrem era ca părinţii Nitriei şi Tebaidei din vremurile de demult.

Tot astfel spuneau şi cuvioşii părinţi de la Sfântul Vasile, precum şi pustnicii din vecinătatea peşterii lui. Toţi îl iubeau pentru virtuţile sale şi mai ales pentru marea lui smerenie, dar el se numea pe sine „ticălos”.

Din câteva întâmplări ce le voi spune, multe vor pricepe cei care au intenţie bună şi se nevoiesc în ascuns.

Deoarece părinţii coborau şi cumpărau câte ceva (alimente etc.) sau primeau binecuvântări de la mănăstiri (posmag sau legume), cobora şi Bătrânul Efrem noaptea în ascuns, şi îşi umplea traista cu cutii de conserve goale de prin gropi.

Iar ziua urca şi el încărcat la sihăstria lui, dând astfel celorlalţi impresia că duce alimente. Când ajungea la peşteră, deşerta cutiile de conserve înaintea uşii, astfel încât vizitatorii să le vadă şi să-şi facă impresia că este mâncăcios.

El însă ţinea posturi lungi. Din pricina multei umezeli din peşteră, precum şi a nevointei lui, mai târziu s-a îmbolnăvit de tuberculoză. De aceea a fost nevoit ca singur să-şi zidească puţin mai departe de peşteră, într-un loc însorit, o colibă mică de piatră care abia îl încăpea.

Acolo şi-a continuat acelaşi tipic, acela de a căra în ascuns cutii de conserve goale de prin gropi şi de a le lăsa înaintea uşii sale. Toţi cei care le vedeau dar nu cunoşteau adevărata nevointă a Bătrânului, spuneau:
– Ce face acesta aici? N-a cruţat nici o conservă!

Milosteniile pe care i le dădeau câteodată părinţii, le primea cu bucurie, dar noaptea mergea şi le lăsa pe la chiliile părinţilor ce aveau nevoie sau la bolnavi, cărora le şi slujea.

Avea multă lepădare de sine şi se lăsa cu desăvârşire în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Odată, când Bătrânul Efrem a rămas închis în peşteră, din pricina zăpezii. Bunul Dumnezeu i-a trimis hrană printr-un om care, de îndată ce a lăsat o traistă plină cu alimente, a dispărut dinaintea lui. Atunci Stareţul a slăvit pe Dumnezeu, iar acea binecuvântare i-a ajuns toată iarna.

Pe lângă toate acestea pe care le-am spus despre Bătrânul Efrem, el avea şi multă prihănire de sine. Din păcate, unii credeau cele pe care Stareţul le spunea despre el însuşi, defăimându-se pe sine.

Astfel, în smerenie şi în ascuns Bătrânul Efrem şi-a sfârşit nevointa sa aspră pentru dragostea lui Hristos şi s-a odihnit în Domnul în 1962.

Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Batrânul Trifon

Acum doi ani, în 1978, si-a sfârsit în Athos lupta duhovniceasca atletul lui Hristos, Batrânul Trifon, care a biruit desertaciunea si al carui suflet a plecat pentru vesnicie, la cer.

Batrânul Trifon a venit din patria lui, România, în 1910, la vârsta de douazeci si cinci de ani si s-a rasadit în Gradina Maicii Domnului, sus în vârful Kapsalei, la batrânul Mihail.

Staretul lui, batrânul Mihail, a fost foarte evlavios si traditionalist. Semana putem spune cu staretii cei de demult. Traia foarte aspru si prea putinele lucruri necesare întretinerii sale si le iconomisea din simplul lui lucru de mâna, caci facea linguri.

Când cineva îi dadea vreo binecuvântare o primea, dar dadea si el o binecuvântare asemenea, în afara de rugaciunea ce o facea mereu pentru acela.

Odata a trimis pe ucenicul sau, Parintele Trifon, frate începator pe atunci, la o manastire ca sa dea lucrul lor de mâna, dupa care sa treaca pe la gradinarul manastirii, caruia sa-i dea o lingura si sa-i ceara o varza. Gradinarul, însa, deoarece era foarte mânios – se vede ca avea ceva pe inima – îi arunca un cotor de varza cu doua foi netrebnice si îsi continua treaba.

Parintele Trifon l-a luat fara sa spuna ceva si a pornit spre Kapsala, dar pe drum se gândea mereu ce fel de varza avea sa manânce staretul sau, care era batrân.

Dar si staretul sau, vazând cotorul cu cele doua frunze, se gândea la ucenicul sau, ce va mânca. Cu toate acestea i-a spus sa aprinda focul si sa puna apa în oala. Apoi staretul a luat cotorul, l-a pus în oala si l-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci. Dupa putina vreme l-a trimis pe Parintele Trifon sa ia oala de pe foc. Dar când s-a apropiat, ce sa vada? In oala era o capatâna alba de varza.

Precum se vede si staretul lui avea sfintenie, pentru ca altfel nu se explica aceasta minune.

In 1917, când a fost foametea cea mare, Parintele Trifon a iesit în Halkidiki, cu binecuvântarea staretului sau, si a secerat pe la metoacele aghiorite ca sa iconomiseasca astfel putin grâu pentru ei si pentru pustnicii de primjur. Din 1917 n-a mai iesit în lume, iar în 1978 a plecat din Sfântul Munte la lumea cereasca, cea adevarata.

In tot acest timp a trait sus, la Kapsala, ca vulturul cerului. Chipul sau era luminos si parca imaterial si numai privindu-l, primeai putere duhovniceasca. Anevoie îl gasea cineva acolo, în pustia unde se nevoia.

De aceea nici nu se bucura de vreo mângâiere omeneasca. Dar acolo unde nu exista mângâiere omeneasca, se apropie cea dumnezeiasca. Dumnezeu trimite bucurie cereasca prin îngeri si sfinti. Iar oamenii duhovnicesti care au legaturi cu îngerii si cu sfintii sunt prieteni si cu animalele salbatice si cu pasarile cerului, precum era si Batrânul Trifon.

Odata, preacuviosul Ioasaf, un calugar îmbunatatit de la Chilia pictorilor Ioasafei, a gazduit cu avraamica lui iubire de straini niste mireni care, desi s-au simtit bine, dupa aceea, din pacate, s-au smintit, crezând ca monahii o duc bine.

Atunci batrânul Ioasaf a considerat ca este bine sa-i duca pe la colibele din Kapsala, ca sa se foloseasca în alt mod, de vreme ce nu aveau gânduri bune.

Dupa ce au cercetat câtiva pustnici, care i-au uimit pe mireni, i-a dus si la sihastria Batrânului Trifon. Când l-au vazut pe batrânel în acea saracie, aceia au ramas fara glas. Atunci batrânul Ioasaf le-a spus mirenilor:

– Eu, care cunosc atâtia oameni, nu am nicidecum bucuria ce o are Batrânul Trifon, si nici prietenia pe care o are el cu animalele salbatice si cu pasarile cerului, care îi tin companie. Ca sa va încredintati de aceasta, voi chema pasarile.

Si a început sa cheme pasarile, dar nimic. Dupa putin timp iata ca vine si Batrânul Trifon cu o cana, ca sa le ofere putina apa. Atunci parintele Ioasaf i-a spus:

– Ce loc este acesta. Parinte Trifon? Nu are nici macar o pasare.

– Bre, cum n-are pasari? raspunse Batrânul cu toata simplitatea sa.

Si strigând, s-a umplut tot locul de diferite pasari care îl împresurau. Unele stateau pe umerii lui, iar altele pe fesul lui. Vizitatorii s-au minunat si au plecat folositi duhovniceste, slavind pe Dumnezeu.

Odata am ratacit drumul prin Kapsala si luând-o pe o carare am iesit în fata colibei Batrânului Trifon. Aceasta era o baraca învelita de jur împrejur cu table vechi, batute în cuie, si acoperita tot cu tabla veche pe care erau puse câteva pietre ca sa nu i-o ridice vântul.

Deodata l-am vazut pe Batrân într-un colt stând pe o buturuga si rostind rugaciunea. Fata lui era luminoasa si vesela. Avea ochii închisi si se ruga nemiscat. Dupa ce m-am apropiat de el, i-am vorbit:

–  Binecuvinteaza, Parinte! Ce faci aici? Cum traiesti? Ce manânci?

Acela m-a salutat zâmbind si mi-a spus:

– Bre, eu am ajuns oaie si manânc iarba.

– Câti ani ai, Parinte?

– Am nouazeci si trei.

Când am auzit, mi-a pierit graiul, între timp s-a sculat ca sa-mi aduca putina apa si am vazut ca îsi târaste piciorul stâng, care era înfasurat cu niste fâsii.

– Ce ai la picior, Parinte? l-am întrebat.

– A cazut o piatra de pe acoperis si m-a lovit, mi-a raspuns.

Atunci m-am gândit sa-l întreb daca nu cumva are vreo camera în plus în care sa stau atunci când ar fi primit sa-l îngrijesc.

– Parinte, ai vreo alta camera?

– Bre, camera? Toata coliba este o darapanatura. Dupa aceea, când am intrat înauntru, ce sa vad?

Coliba era aproape în întregime darâmata si intra apa în ea prin toate partile, numai un colt era putin mai uscat, unde avea niste paturi zdrentuite. Locul unde statea semana mai mult cu un cuib de vultur iar nu cu o chilie de pustnic.

Atunci l-am întrebat pe Batrân:

– Cum poti sa stai aici? Toata chilia este sparta si intra înauntru ploile si vânturile.

– Bre, eu stau în celalalt colt, mi-a raspuns aratându-mi cuibul sau.

Din pricina multei umezeli a chiliei, a vârstei sale înaintate, precum si a obisnuintei lui de a mânca tot felul de buruieni pe care le gasea primprejur, sarmanul batrânel avea probleme de sanatate.

Cu toate acestea atletul lui Hristos, Trifon, întru toate praznuia si astfel simtea bucuria ce o simteau Sfintii Mucenici. Pântecele, intestinele sale, toate îi erau distruse, afara de sufletul sau cel sanatos si stralucitor.

Avea si niste fâsii întinse pe o sârma, pe care le usca si iarasi le lua, deoarece mereu ieseau spume din intestinele lui. Fireste, nu le putea spala, pentru ca mâinile îi tremurau, dar si apa era departe, cam la trei sute de metri. Acolo, într-un butoias vechi, picura putina apa, care îi ajungea si lui si animalelor salbatice, vecinii lui cei cuminti.

Cu toate ca traia cu marime de suflet un continuu martiriu prin acest fel de viata ascetica, nu avea deloc o parere înalta despre sine. Neîncetat se prihanea pe sine spunând ca nu face nimic în comparatie cu cele pe care le faceau Sfintii Parinti. Si când spunea acestea, ochii sai izvorau lacrimi din belsug.

Trecuse mult timp de la venirea mea si trebuia sa plec. De aceea l-am întrebat pe Batrân:

–  Nu vrei sa vorbesc la vreo manastire, ca sa te îngrijeasca acum la batrânete?

Acela a zâmbit, când a auzit cuvântul „îngrijeasca”, si mi-a spus:

– Bre, „îngrijeasca”? Dumnezeu Se îngrijeste si de viermii din pamânt, îi hraneste si-i încalzeste, iar pe mine, un vierme atât de mare, nu ma poate îngriji?

Mi-a spus si parintele Xenofont: „Hai sa te îngrijesc!”. Iar eu i-am spus: „Bre, sunt caramida sa ma iei de aici si sa ma pui în coliba ta?” (se referise la faptul ca nu este nesimtitor). Aici este staretul meu, Mihail, care cu rugaciunea sa a facut dintr-un cotor o capatâna mare de varza! Si parintele Xenofont vrea sa ma îngrijeasca?

Este adevarat ca n-am vazut un alt pustnic la aceasta vârsta, nouazeci si trei de ani, sa aiba o atât de mare râvna si sa traiasca în atâta saracie cu noblete duhovniceasca.

Peste putin timp am aflat ca Batrânul Trifon adormise. Am mers îndata la coliba lui si l-am vazut acoperit acolo, în coltul lui, în cuibul lui, nu cu paturile lui zdrentuite, ci cu putin pamânt, cu care se acopera si mai marii lumii, cei care mai înainte se acopereau cu paturi de matase si de catifea.

Batrânul Trifon a plecat la cealalta viata de Schimbarea la Fata a Mântuitorului, în 1978, la nouazeci si patru de ani. S-a nevoit putini ani cu multa marime de suflet iar acum se odihneste vesnic.

Sa avem binecuvântarea lui. Amin.