Patericul Online

Slava lui Dumnezeu pentru toate!

Archive for the ‘Diverse’ Category

Prefaţă

leave a comment »

Spunea Sfântul Vasile cel Mare: „ Una este fapta bună a bărbatului şi a femeii, deoarece i alcătuirea lor este de aceeaşi vrednicie, precum si răsplata asemenea pentru amândoi”. Iar Cuvioasa Domnina învăţa: „Fapta bună nu se deosebeşte în bărbătească şi femeiască, nici înţelepciunea nu se împarte în două, fără asemănare una cu alta; căci deosebirea stă în trupuri, nu în suflete, întru Iisus Hristos, după dumnezeiescul Apostol, nu este bărbat şi femeie” (Gal. 3, 28).

Cu atât mai mult în viaţa monahală legământul fecioriei şterge deosebirile între partea bărbătească şi cea femeiască, monahii şi monahiile fiind deopotrivă „îngeri în trup”. Aşadar, trăirea celor ce fug de lume trebuie să fie aceeaşi şi poveţele după care îşi petrec nevoinţa la fel. În scrierile Sfinţilor Părinţi nu aflăm alcătuiri anume pentru femei sau pentru bărbaţi.

Chiar când sfaturile sunt date unei ucenice, ca în tratatul „Despre feciorie” al Sfântului Atanasie cel Mare sau în „Cuvântul către monahia Xenia” al Sfântului Grigorie Palama, chiar când cuvintele folositoare de suflet au fost rostite de pustnice vestite, ele sunt pentru toţi, fără deosebire, bărbaţi sau femei, în Pateric cuvintele Sarrei sau Singlitichiei au acelaşi loc si autoritate ca şi cele ale lui Antonie, Macarie şi Pimen. Avva sau amma sunt sfătuitori la fel de ascultaţi. Pe tărâm duhovnicesc, femeile puteau adesea întrece pe bărbaţi în înţelepciune, fapte bune şi tărie. Este chiar învăţătura Patericului: „Au venit la dânsa (la amma Sarra, u.n.) pustnici mari din părţile Pilusiului. Şi când mergeau ei, ziceau între sine: „Să smerim pe bătrâna aceasta.» Şi i-au zis ei: -Vezi, să nu se înalţe cugetul tău şi să zici că, iată, pustnicii vin la mine, care sunt o muiere.» Le-a zis lor maica Sarra: «Adevărat, cu firea sunt o muiere, dar nu cu mintea»”.

Există totuşi partea proprie femeilor în trăirea creştină. Este ştiut rolul lor în apărarea cinstirii icoanelor.” Cu mult timp înainte de lupta lor antiiconoclastă, avva Visarion povestea despre un frate ce trăia într-o peşteră, împletind funii în deplină tăcere: „Am aflat că a fost muiere cu firea” şi minunându-se, a adăugat: „Iată cum şi muierile biruiesc pe Satana, iar noi prin cetăţi petrecem cu neorânduială”. Că în ţara noastră şi pretutindeni în lumea creştină se vădeşte o mai mare chemare a femeilor spre monahism este un fapt atestat statistic. Despre trăirea lor pilduitoare citim de curând în „Convorbirile duhovniceşti” publicate de P.C. Ieromonah loanichie Bălan.” Mărturisirile, sfaturile, „cuvintele” maicilor cuprinse în această carte se disting prin note de umilinţă si bucurie care le dau o mare putere ziditoare. Ea vine, poate, şi din faptul că monahia nu are, ca monahul, vocaţia studiilor teologice înalte, a preoţiei şi arhieriei, nici primejdia călătoriilor dese. Trăirea duhovnicească, viaţa liturgică şi, îndeosebi, ascultarea ocupă principalul loc în sporirea lor. ,.Puterea multă” a „graiurilor” lor, învăluite în modestie şi discreţie, vine dintr-o experienţă lăuntrică dobândită prin rănduiala cea mai aspră a vieţii călugăreşti.

Vrednicia vieţuirii monahale feminine era, fireşte, cunoscută şi în Bizanţul veacului al Xlll-lea, dar nu atât întru lauda cuvioaselor maici de altădată, cât pentru încurajarea şi povăţuirea ucenicei sale Teodora, monahie de viţă împărătească, iată că un duhovnic cunoscut azi numai prin alcătuirea despre care este vorba aici, avva Isaia, a adunat într-o carte cuvinte şi învăţături ale pustnicelor, carte mai cunoscută apoi, după pilda „Patericului”, sub titlul de „Materic”.

„Matericul” s-a bucurat de primirea şi răspândirea cuvenită în obştile de monahii, dar şi de monahi, judecând după faptul că mai toate manuscrisele pe care le cunoaştem au fost păstrate în mănăstiri de bărbaţi. Dar între ediţiile moderne de scrieri ascetice cartea a fost uitată. Abia în 1585 ea a fost tălmăcită în greaca nouă de Nichifor din Chios şi publicată la Ermoupole de arhimandritul Hristofor.” Marele duhovnic rus Teofan Zăvorâtul (Gheorghe Govorov, episcop de Tambov, apoi de Vladimir) a făcut apoi traducerea rusească, apărută la Moscova în 1891 cu cheltuiala Mănăstirii Sfântul Pantelimon de la Muntele Athos, încredinţat că „nu există (încă) la noi cărţi destinate anurne monahiilor”‘. O mai veche tălmăcire românească, de acum două veacuri, n-a fost publicată niciodată.

Pentru soarta vitregă a cărţii în vremurile mai aproape de noi, o explicaţie s-ar putea afla în studiile celor doi cărturari catolici Jean Gouillard şi Irenee Hausherr care au descurajat interesul pentru o alcătuire al cărei autor cutezase să pună pe seama unor vestite pustnice, intre cuvintele lor autentice, „graiurile” altor, nu mai puţin vestiţi, părinţi ai pustiei egiptene. Amândoi autorii amintiţi dau  exemple  de  asemenea  „împrumuturi”, întrerupându-şi apoi exerciţiul critic, convinşi de inutilitatea de a prelungi demonstraţia despre lipsa de originalitate a compilaţiei avvei Isaia care, arată Hausherr, „prescurtează, glosează, interpolează, comentează fără scrupule (…) pretinsele apoftegme ale maicilor (..J. S-ar putea chiar (dar e puţin probabil) ca Isaia să fi alcătuit unele din ele în întregime”.

Şi totuşi, după aceiaşi învăţaţi, „Matericul” este mai mult decât o pildă a modului în care se alcătuia o carte în faza târzie a literaturii bizantine. „Scrierile acestui Isaia – mărturiseşte Hausherr, dincolo de interesul lor filologic, ne-ar putea aduce puţină lumină asupra perioadei de trecere de la şcoala lui Simion Noul Teolog la palamism”. Tot Hausherr văzuse mai înainte în Materie „o etapă între Simion Noul Teolog şi isihasmul secolului al XlV-lea „. La fel, Gouillard arăta că „prin lecturile sale preferate (Isaac, Scărarul, Maxim, Thalasie etc.), prin întâietatea isihiei şi rolul fundamental al rugăciunii inimii, Isaia ne face să ne gândim la isihasmul veacului următor. El îl anunţă.”

Într-adevăr, multe „cuvinte” citate de avva Isaia sunt comentate de el cu adaosuri despre linişte (sychia) şi tăcere (siope) care îngăduie cititorului „o mai adâncă înţelegere a textelor. Avva este un dascăl al păzirii minţii, al nevoinţelor, al citirii Scripturilor, al dobândirii lacrimilor şi rugăciunii lui Iisus, povăţuitor după propria sa trăire, iar nu un simplu compilator.

Aceste calităţi ale Matericului răscumpără cu prisosinţă „lipsa de originalitate a lui Isaia” în care Gouillard vedea „mai degrabă un nevoitor ale cărui preocupări, toate, sunt centrate pe gândul la moarte, la judecată, la mântuire şi la activitatea ce trebuie desfăşurată în acest scop”. Pentru că, dincolo de aceste preocupări care nu au de ce să fie reproşate unui monah, avva Isaia era încredinţat că „isihia hotărăşte viaţa călugărului: ea este calea strâmtă, singura care duce la viaţă, cea mai mare lucrare, mai grea decât oricare alta în cântarul faptelor bune”. Şi, adăugăm, problema „originalităţii” nu se punea, pe vremea avvei Isaia, în termenii criticii de texte moderne.

Până la cercetarea atentă care să pună în lumină ceea ce duhovnicul maicii Teodora aduce nou faţă de scrierile de până la el, Matericul a rămas un povăţuitor de nevoinţă creştină mereu răspândit prin copii manuscrise, iar în zilele noastre a îndemnat la alcătuiri asemănătoare. P.B. Paschou a publicat în 1990 un Nou Materic, cuprinzând „izvoare necunoscute şi inedite, patristice şi ascetice, despre cinstitele şi sfintele femei”, iar D.G. Tsami, în 1990-l992, sub titlul „Materic”, o amplă culegere de „povestiri, cuvinte şi vieţi ale sfintelor maici ale Pustiei, ale femeilor nevoitoare şi cuvioase ale Bisericii Ortodoxe”.

Am semnalat recent un manuscris care, după aspect şi limbă, pare a fi o copie făcută în Moldova, către sfârşitul secolului al XVIII-lea, a celei mai vechi tălmăciri româneşti a Matericului. Este singurul text complet, tradus după originalul grecesc, ajuns până la noi. A doua versiune, păstrată la Mănăstirea Dealu într-o copie dactilografiată, fără indicaţii despre traducător şi dată, dar într-o limbă românească mai limpede, a încurajat publicarea Matericului la noi, pentru folos în primul rând duhovnicesc, dar şi ca început al cercetărilor viitoare despre această veche scriere isihastă.
Virgil Cândea

Anunțuri

Written by uncrestinortodox

Decembrie 10, 2006 at 1:35 pm

Publicat în Diverse

Prolog

leave a comment »

Viaţa creştină cuprinde stări şi experienţe diverse, potrivit darurilor Duhului Sfânt, care „suflă unde vrea”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel. Una din stările vieţii creştine este monahismul, cu trăirile şi nevoinţele lui. Mentalitatea generală este aceea că monahismul reprezintă o realitate instituţionalizată, dar care este şi rămâne la marginea Bisericii, oferind unei anumite categorii de creştini posibilitatea trăirii unei credinţe radicalizate, care nu ar privi şi pe ceilalţi creştini.

O analiză mai atentă a lucrurilor ar favoriza o înţelegere mai luminoasă şi mai optimistă a monahismului, ar arăta că monahismul, depane de a fi la periferia Bisericii, este de fapt în inima ei. Este locul unde se încearcă trăirea fără risipă a vocaţiei pe care omul o primeşte în Sfântul Botez, cu un anumit ritm, cu un anumit duh în ambianţa eclesială, care fac monahismul foarte repede remarcat.

De îndată ce vom înţelege acest fenomen, înţelegem, aşadar, că monahismul, trăit potrivit unei norme proprii de cei care au această vocaţie, descoperă una din funcţiile esenţiale ale Bisericii.

Că este bărbătesc sau feminin, monahismul corespunde funcţiei veghetoare a Bisericii. Privegherea, caracteristică monahului, păstrează, împotriva oricărei uitări, conştiinţa singurei finalităţi care are valoare: aceea de a duce o viată care se dăruieşte deplin lui Dumnezeu, cu Hristos Însuşi, pentru slava lui Dumnezeu si mântuirea lumii. El este semnul a ceea ce este unic si folositor pentru orice creştin — viaţa în totală credincioşie faţă de Dumnezeu.

Apărut şi organizat aproape în aceeaşi perioadă cu monahismul masculin, monahismul feminin are rolul său si importanţa sa, deloc insignifiante în Biserică. De altfel, în Biserică nu este nimic neglijabil, orice nevointă îşi are rostul ei, dacă este după rânduială. De neglijat, de ocolit, de evitat este numai păcatul, de care să ne ferească bunul Dumnezeu pe toţi! Chiar dacă prin rânduială lui Dumnezeu femeia nu are misiuni sacerdotale, răspunderile şi slujirile sale sunt multiple şi necesare în ansamblul vieţii Bisericii.

Dacă în identitatea ei cea mai profundă Biserica se găseşte într-o relaţie de tip feminin faţă de Dumnezeu — ea este mireasa Mirelui Hristos sau Trupul mistic al Capului, Hristos — călugăriţele, în cadrul Bisericii, au sensul chemării lor speciale şi conştiinţa importanţei vocaţiei lor. Monahia trăieşte viaţa sa în Biserică fără a avea sentimentul că i s-ar fi răpit ceva. Calitatea ei nu se defineşte prin vreo reacţie inversă faţă de alte structuri ale Bisericii, aşa cum monahismul nu este o stare de reacţie inversă faţă de lume. Călugăria feminină nu este o formă defensivă sau una care s-ar căzni să smulgă bărbaţilor (chiar şi pentru mediul ei restrâns) anumite privilegii care i-ar lipsi. Monahismul feminin nu este o competiţie sau o alternativă a celui masculin, sau a darurilor bărbatului în Biserică. Ceea ce interesează călugăriţa este mântuirea în cadrul aceleiaşi Biserici, alături de ceilalţi, călugări sau mireni. De aceea mănăstirile ortodoxe, fie că sunt de maici sau de călugări, nu sunt închise mirenilor. Aceştia vin în mănăstiri unde capătă alinare, sfat şi putere.

Se spune că la noi monahismul este în criză, si în parte este adevărat. Monahismul a apărut, de altfel, într-o stare de criză a Bisericii. Cum „criţă” în greceşte înseamnă „judecată”, monahismul este una din formele prin care creştinul îşi trăieşte cu judecată, critic, cu luciditate, calitatea de creştin. Şi a apărut când comunitatea eclesială a simţit nevoia de a vedea şi a trăi viaţa în Hristos şi în acest fel. Uneori, monahismul pare în impas. Este aşa dacă îl privim dintr-o perspectivă nostalgic triumfalistă, dacă am vrea să facem din el altceva decât este: viaţă creştină dusă în renunţare. Dacă va fi văzut, dacă va fi înţeles aşa, „performanţele” de alt ordin care s-ar putea atinge cu concursul monahilor, nu vor fi monahale.

Nesacerdotal dar consacrat, monahismul feminin a avut parte de aceleaşi nevoinţe (de cele mai multe ori eroice) si de aceleaşi daruri ca si cel al bărbaţilor. Despre el s-a scris mai puţin în spaţiul creştin-ortodox. Şi un lucru caracteristic: nu găsim în monahismul feminin ortodox autobiografii de sfinte aşa cum există în Biserica romano-catolică. De altfel, este destul de delicat ca un sfânt să-şi scrie viaţa. „Apoftegmele” Părinţilor pustiei au fost cartea de căpătâi a monahului ortodox, bărbat sau femeie.

În spaţiul românesc, de multă vreme circulă un fel de „cuvinte” ale maicilor. Nu cunoaştem însă cine le-a scris. Dar ştim că în ele găsim sfaturi de la maicile Sara, Theodora, Singlitichia, Matroana, Melania ele., sau sfaturi ale avvei Isaia către maici. De aceea nu este exclusiv un „Matericon”, ci o colecţie de apoftegme alcătuită în mănăstirile de maici, unde duhovnicul avea rolul său bine determinat. Sfaturi privind viata monahului, isihasmul feminin, înfrânarea limbii, ispitele Satanei, autocunoasterea, liniştea, tăcerea, smerenia, paza gândurilor ele. sunt câteva din sfaturile şi învăţăturile date de maici maicilor. Departe de a fi o colecţie paralelă apoftegmelor Părinţilor pustiei (Patericul egiptean), această culegere de „Apoftegme” surprinde uneori prin analize mult mai profunde. Dacă, spre exemplu, pentru Sfântul Macarie Egipteanul gândurile care vin peste monah se aseamănă ciorilor care se pun pe pom, acesta rămânând curat după alungarea lor, după cum va rămâne şi mintea omului, alungând de la ea gândurile, în „Apoftegmele” maicilor analiza este mult mai adâncă. Iată ce spune Cuvioasa Teodora despre gânduri: „Şezând înăuntrul chiliei tale, păzeşte-ţi gândurile, dacă poţi, şi atunci vei cunoaşte cum şi de unde, când şi câţi şi ce fel de tâlhari vor să intre şi să fure faptele tale bune… Orice gând, însoţit de o împreună îndulcire şi învoire, cade sub judecată… Aşadar, să nu socotiţi, bunele mele surori, că gândurile nu ne vatămă, pentru că şi numai unirea cu ele este judecată, ca şi fapta „.

Este un lucru bun tipărirea acestor cuvinte ale maicilor din „Matericon „. Doresc să se folosească de ele spre mântuire cele şi cei ce le vor citi.

Monahia Eufrasia Poiană,
Mănăstirea Dealu

Written by uncrestinortodox

Decembrie 10, 2006 at 1:34 pm

Publicat în Diverse

Sfanta Casiani

leave a comment »

Viaţa şi nevointele sfintei noastre maici,
ale celei între sfinţi CASIANI din Constanlinopol,
a cărei pomenire Sfânta Biserică
o prăznuieşte pe 7 septembrie

Introducere şi primii ani

Sfanta noastră maică Casiani s-a născut în Constantinopol cu câtva timp înainte de anul 805. Tatăl său, un aristocrat, deţinea o funcţie importantă la curtea imperială.

Părinţii Casianiei au aranjat ca fiica lor să primească o învăţătură de primă calitate, care includea, pe lângă cunoaşterea profană, şi studiul Sfintelor Scripturi. Deşi era de o frumuseţe rară, ea dorea încă din tinereţe să-şi închine viaţa lui Hristos şi Bisericii, şi se gândea adeseori să se călugărească.

Căsătoria împăratului Mihail al II-lea de Amorion (820 – 829) cu Tecla a dat naştere lui Teofil, viitorul iconoclast. După moartea Teclei, împăratul Mihail a aprins o dispută încinsă, atunci când s-a hotărât să ia în căsătorie pe o călugăriţă numită Eufrosini. Această alegere profund ilegală a fost îngăduită deoarece Eufrosini era rodul nefericitei căsătorii dintre împăratul Constantin al VI-lea (780 – 797) şi Maria de Amnia. Tatăl Eufrosiniei o detesta pe mama ei şi a silit-o pe Maria să intre într-o mănăstire ca să se poată căsători cu Teodota, una dintre doamnele ei de onoare. Această faptă a fost denunţată de ortodocşi ca bigamie.

Mirele cel muritor

După moartea lui Mihail de Amorion, acestuia i-a succedat la tron Teofil (829 – 842). Dorind să găsească o partidă potrivită pentru el, mama vitrega a lui Teofil, Eufrosini, a organizat un „spectacol al mireselor” la care a adunat pe cele mai frumoase fecioare. Teofil a redus numărul concurentelor la şase semifinaliste, între care era şi Casiani. La alegerea finala, Eufrosini a dorit ca Teofil să se folosească de un obicei care data din vremuri străvechi, adică viitoarei împărătese urma să i se dea un măr de aur. Cand toate fecioarele s-au aliniat, Teofil a fost impresionat cel mai mult de frumuseţea Casianiei.

De asemenea, Teofil era informat despre înţelepciunea şi cunoştinţele ei. El s-a îndreptat spre ea şi a zis: „Din femeie a ieşit stricăciunea” (referindu-se la căderea Evei). Atunci preaînţeleapta Casiani, rosind cu sfială, i-a răspuns lui Teofil zicând: „Dar tot din femeie a răsărit şi ce este mai bun” (referindu-se la Maica Domnului, care a dat naştere lui Dumnezeu întrupat). In faţa marii îndrăzneli şi a înţelepciunii Casianiei, el a fost redus la tăcere şi s-a retras de la ea. Apoi el s-a apropiat de modesta Teodora şi i-a oferit mărul, ca simbol al alegerii sale.

Departe de a se simţi lezată din pricina eliminării, Casiani nu avea nici o dorinţă să devină împărăteasă. Recunoscând în respingerea de către Teofil providenţa lui Dumnezeu, ea era acum liberă să urmeze viaţa monahala şi învăţătura cea duhovnicească în calitate de mireasă a Imparatului împăraţilor. Prin urmare, ea a plecat de la palat uşurată şi nerabdatoare în privinţa proiectelor sale de viitor.

Mirele ceresc

După aceea, Casiani a renunţat la lume şi a construit o mănăstire de maici pe Xerolofos, a şaptea colină a capitalei. Ea a fost apoi tunsă în monahism şi a început „să ducă o viată ascetică şi filosofică”, plăcută lui Dumnezeu.

Energica întemeietoare conducea obştea surorilor, rânduind modul lor de viaţă şi dumnezeieştile slujbe ale mănăstirii.


Casiani mărturisitoarea ortodoxă

Atunci când Teofil, care îşi impunea cu duritate politica sa religioasa împotriva cinstirii icoanelor, a ales-o pe Teodora, el nu ştia că ea se închina sfintelor icoane. Teodora a reuşit să-şi ascundă timp de mulţi ani închinarea sa la icoane, cu toate că şi-a crescut cele cinci fiice şi fiul în respectul faţă de acestea. Spre deosebire de Teodora, Casiani avea convingeri iconodule puternice pe care le mărturisea deschis.

Casiani şi-a dovedit ataşamentul faţă de cinstirea icoanelor încă de la o vârstă fragedă. Ea sfida în public politica imperială contra sfintelor icoane. Fiind în apărarea icoanelor ea a suferit prigoană şi, odată, a fost bătută cu biciul. Nedescurajată, ea a stăruit în rezistenţă împotriva iconoclaştilor. De multe ori, ea vizita în închisoare pe monahii proscrişi, îi sprijinea şi îi consola cu scrisori şi daruri. Era cunoscută ca o fină observatoare a slăbiciunilor omeneşti; ea îşi exprima părerea despre cei cărora le lipseau curajul şi hotărârea zicând: „Urăsc tăcerea când este timpul de vorbit!„.

Casiani imnografa

În vremea aceasta, când Biserica era angrenată în luptă, fiind insuflată de Dumnezeu, Casiani şi-a urmat feluritele sale preocupări literare şi muzicale. Lucrările sale se găsesc sub numele „Casiani”, „Casia Monahia” sau „Ikasia”.

Chiar de când ea era tânără fată, Sfântul Teodor Studitul a fost impresionat de învăţătura ei şi stilul ei literar, pe care le găsea rare în vremea aceea la cineva atât de tânăr. Ca o compozitoare cu dar de la Dumnezeu, ea îşi scria singură muzica pentru poemele sale duhovniceşti. Stareţa Casiani a înzestrat slujbele ce se ţineau în mănăstirea sa cu multe cântări noi.

Cu timpul, Casiani s-a stabilit în activitatea de imnografa. Muzica sa bisericească a atras atenţia părinţilor Bisericii, care au recunoscut darul ei neasemuit. A fost încurajată să compună imnuri pentru numeroasele praznice. Ea are renumele de a fi singura imnografa de seamă a Ortodoxiei. Conform multor păreri, ea era un „fenomen rar şi neobişnuit” pentru competiţia poetică a timpului său.

Fiind compozitoarea cea mai cunoscută a Bizanţului, 23 de imnuri autentice atribuite ei arată atenţia pe care ea o acorda numeroaselor aspecte ale ciclului liturgic ortodox.

Între slujbele pe care ea le-a dat mănăstirii sale, canonul pentru cei morţi este cel mai lung imn al său. Această piesă are 32 de strofe care se cântau săptămânal în cimitirul mănăstirii la slujbele de pomenire de sâmbăta.


Cântări pentru „Mineie”

De asemenea, ea a compus imnuri în cinstea sfinţilor din Mineie , cum ar fi Sfinţii Samona, Gurie şi Aviv, Sfinţii Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie şi Oreste şi Sfântul Ioan Înaintemergătorul, pentru a nu menţiona decât câţiva.

Pentru Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos în trup, monahia Casiani a compus următorul imn al Vecerniei în Glasul Doi:

“Când Augustus domnea singur pe pământ, mulţimea împărăţiilor oamenilor s-a sfârşit. Şi când Tu Te-ai făcut om din curata Fecioară, mulţimea zeilor idolatriei s-a nimicit. Cetăţile lumii au trecut sub o singură stăpânire şi popoarele au venit la credinţa într-o singură Dumnezeire supremă. Neamurile au fost înrolate prin porunca Cezarului, iar noi, credincioşii, ne-am înrolat în numele Dumnezeirii, atunci când Tu, Dumnezeul nostru, Te-ai făcut om. Mare este mila Ta, Slavă Ţie”.

Cântări pentru „Triod”

Stareţei şi poetei îi sunt atribuite şi irmoasele Canonului Utreniei care se cântă în Marea şi Sfânta Joi în Plagalul Glasului II (Glasul VI; n.tr.), care începe astfel:

“Cel Care în vremurile de demult l-a ascuns pe tiranul cel acuzator sub valurile mării este ascuns sub pământ de fiii celor pe care odată El i-a mântuit. Ci, ca fecioarele, să cântăm Domnului, căci El S-a preamărit”.

Cea mai frumoasă poezie împreună cu melodia sa scrisă de Sfânta Casiani din Triod este “doxasticon idiomelon“16 (idiomela „Slavei”; n.tr.) de la Apostihurile Marii şi Sfintei Miercuri, cunoscută şi sub numele de Troparul Casianiei , şi inspirată de femeia păcătoasă care este prezentată de Evanghelistul Luca în Evanghelia sa (Luca 7:36-50).

Casiani face şi o comparaţie, arătând deosebirea dintre femeia păcătoasă şi Eva cea căzută (Gen. 3:8-11). Cu o pătrundere şi o sensibilitate specific feminine, Casia monahia înfrumuseţează această întâmplare binecunoscută. Acest imn plin de căinţă şi emoţionant, scris în Glasul IV Plagal (Glasul VIII; n.tr.), se cântă cu anticipare în seara Sfintei Joi:

Doamne, femeia ce căzuse în păcate multe, simţind dumnezeirea Ta, şi luându-şi rânduială de mironosiţă, cu jale Îţi aduce Ţie mir spre ungere înainte de îngroparea Ta, zicând: «Vai mie, că noapte îmi este mie patima desfrânării, întunecată şi fără de lună pofta păcatului. Primeşte izvoarele lacrimilor mele, Tu, Cel ce aduni în nori apă din mare. Pleacă-Te spre suspinurile inimii mele, Tu, Care ai plecat cerurile cu nespusa-Ţi plecăciune, ca să sărut preacuratele Tale picioare şi să le şterg iarăşi cu părul capului meu, al căror sunet (de paşi) auzindu-l Eva în rai când Tu mergeai întru amiază, de frică, s-a ascuns. Cine va cerca mulţimea păcatelor mele şi adâncul judecăţilor Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu? Să nu mă treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Tu, Care ai nemăsurată milă „.

O povestire spune că stareţa Casiani şi-a petrecut o după-amiază în grădină compunând acest imn. Când a terminat de scris stihul care zice: „ca sărut preacuratele Tale picioare şi sa le şterg iarăşi cu părul capului meu”, a fost informată că împăratul Teofil a sosit la mănăstire. Nedorind să-l vadă, în graba ei de a se ascunde, ea a uitat să ia sulul şi  condeiul.

Intrând în grădină, Teofil a găsit poemul neterminat şi a adăugat fraza: „al căror sunet auzindu-l Eva în rai când Tu mergeai întru amiază, de frică, s-a ascuns”. După ce Teofil a plecat, Casiani a ieşit din ascunzătoare şi, reluându-şi compoziţia, a văzut fraza scrisă de mâna lui; ea a păstrat-o şi a purces la încheierea poemului.

Astfel, in acest imn ni se spune că femeia păcătoasă s-a apropiat de Hristos cu dragoste, în timp ce Eva a fugit de Hristos cu frică. In multe predici şi imnuri din Postul Mare, Eva, arhetipul femeii păcătoase, şi desfrânata cea pocăită apar împreună. Privirea şi dorinţa neînfrânată a primeia dintre cele două femei trebuie evitată, în timp ce pocăinţa celei de-a doua trebuie imitată.


Duminica Ortodoxiei

În anul 842, aflat pe patul de moarte, împăratul Teofil a desemnat-o pe Teodora regentă pentru fiul lor Mihail al III-lea. Odată cu moartea lui Teofil, nebunia iconoclastă a luat sfârşit, împărăteasa Teodora a restabilit cultul icoanelor. In binecunoscuta icoană a Duminicii Ortodoxiei, care comemorează restabilirea cultului icoanelor, îl vedem pe Sfântul Metodie Patriarhul.

Îmbrăcat în veşminte de episcop, el este înfăţişat ţinând în mână fie o cârjă (arhierească), fie Evanghelia. Alţi episcopi, care se află în spatele lui, ţin icoane şi Evanghelii, în faţa lui sunt reprezentaţi doi diaconi sau doi îngeri care ţin în mâini o icoană a Fecioarei cu Pruncul Hristos (Icoana Odighitria).

În faţa patriarhului se află împărăteasa Teodora şi fiul său Mihail, băieţel; ei ţin în mâini icoane sau sceptre, în spatele lor se văd preoţi cu cădelniţe şi făclii. De asemenea, îi vedem pe sfinţii pustnici Ioan, Arsacie şi Isaia împreună cu o ceată de monahi. Lângă ei se află sfânta monahie Casiani, ţinând o icoană şi stând în picioare împreună cu o ceată de femei schimnice. Pot fi văzuţi şi alţi mireni: bărbaţi, femei şi copii, ţinând în mâini cruci şi lumânări aprinse.

Un biograf comentează: „Ea (Casiani) a trăit numai pentru Dumnezeu până la sfârşitul vieţii sale”. Astfel, după ce şi-a dedicat viaţa lui Hristos şi Bisericii, şi s-a împodobit cu cununa fecioriei şi cu cununile mărturisirii, a ascetismului şi a imnografiei, sfânta noastră maică Casiani a răposat întru Domnul.

din „Matericul – Vietile Sfintelor Cuvioase”, Ed. Egumenita

Written by uncrestinortodox

Iulie 31, 2006 at 3:57 am

Publicat în Diverse

Îngerul veacului al optulea

leave a comment »

(Veacul al optulea înseamna aici veacul ce va sa fie)

Parintele Veniamin, de la Katunakia, era foarte evlavios înca de mirean, pentru ca si familia sa avea obiceiuri crestinesti. Asadar, dragostea fierbinte a tânarului pentru Hristos l-a facut sa îsi paraseasca parintii, patria, meseria sa – era politist – si bucuriile lumesti si sa vina în Gradina Maicii Domnului, în Sfântul Munte, sa se înroleze voluntar în tagma îngereasca a monahilor.

La început a mers la batrânul Calinic Isihastul ca sa ramâna la el. Acesta, însa, având harisma discernamântului, de îndata ce l-a vazut, a înteles râvna cea mare a lui, dar si-a dat seama si ca trupul lui este bolnavicios. De aceea i-a spus felul sau de viata, ca sa-l determine sa mearga în alta parte.

– Eu, fiule, i-a spus, manânc cincizeci de drame (1 Dram = 3,2 grame) de posmag cu apa odata pe zi, dupa ceasul al noualea. Daca poti rabda, ramâi, altfel du-te în alta parte.

Deoarece tânarul era tuberculos si sanatatea lui nu-i îngaduia o astfel de nevointa aspra a mers la batrânul Pahomie de la Coliba „Axion estin”. Acolo s-a facut monah, primind numele de Veniamin si s-a nevoit cu marime de suflet multi ani. Era un mare nevoitor, în ciuda sanatatii lui subrede, în fiecare noapte priveghea, iar ziua mâinile lui totdeauna tineau sau lucrul de mâna, sau o carte patristica. Rugaciunea nu a lipsit din gura lui pâna la sfârsitul vietii lui, când sufletul lui îngeresc a zburat la cer.

În ceasul când sufletul lui urca la cer, o nebuna pentru Hristos ce se afla în afara Manastirii Keratea si care pazea oile, a strigat cu glas tare zicând:

– O! O! Pe cine am pierdut! A plecat a plecat! În clipa aceasta a murit Veniamin de la Katunakia si sufletul lui s-a dus lânga Hristos, Care a poruncit îngerilor sa puna pe fruntea lui Veniamin o panglica rosie pe care era scris: „îngerul veacului al optulea!”.

Written by uncrestinortodox

Iunie 2, 2006 at 3:49 am

Publicat în Diverse